Democrația liberală este în pericol, dar Peter Beinart de la publicația americană The Atlantic știe cum să o salveze: bărbații la aspiratoare! Într-adevăr: soluția lui este ca bărbații să facă mai multă treabă în casă. Conchide eseul său cu această șarjă: Încurajați egalitatea femeilor în casă și puteți salva însăși democrația.” Perorația sa neinspirată este atât de ușor de ridiculizat („Once more unto the bleach, dear friends, once more” [1]) că nu este nici măcar amuzantă.
Și totuși, există o secvență logică de idei care conduce aici. Beinart realizează că explicațiile uzuale folosite de Stânga americană [2] pentru populismul de Dreapta (sau „naționalismul autoritar”, cum îl numește el) nu prea funcționează. Anxietatea economică și rasială sau resentimentul cultural din partea albilor creștini nu explică ceea ce se petrece în Filipine.
Așa încât o teorie unificată a populismului de dreapta necesită o constantă fundamentală diferită, iar Beinart crede că a identificat-o. El declară că dincolo de antipatia față de democrația liberală, „Autocrații de dreapta care preiau puterea în lume au în comun un lucru important: cu toții vor subordonarea femeilor.”
Beinart împrumută teoria sa politică de la politologul Valerie Hudson de la Universitatea Texas A&, care afirmă că de-a lungul istoriei „Unii bărbații au fost de acord să fie conduși de alții în schimbul conducerii tuturor femeilor de către toți bărbații.” Legitimitatea politică este percepută ca înrădăcinată în presupusa conducere masculină asupra gospodăriei, în timp ce autoritatea politică a femeilor pare nefirească.
Consecvent, Beinart crede cu tărie că autocrații populiști „folosesc genul” pentru a-și submina oponenții liberali democrați prin „ilegitimizarea puterii femeilor”. Asta poate impulsiona votanții femei și activiști, dar în lipsa unei schimbări culturale în sensul acceptării legitimității puterii politice a femeilor, ardoarea feministă poate produce o puternică reacție negativă pe care populiștii autocrați o pot exploata mai departe. Și schimbarea culturală de care vorbeam începe acasă – mai exact, cu bărbații îngrijindu-se mai mult de gospodărie.
Ca să salvați democrația, bărbați, spălați rufe!
Să găsești porci șovini în rândul populiștilor pe care îi detești a fost ușor pentru Beinart, care prezintă câteva exemple grotești, chiar alarmante. Navighează de la țară la țară adunând laolaltă declarații misogine, politici cu care nu este de acord, exemple de populism de dreapta.
Le tratează pe primele ca pe o cheie pentru înțelegerea celor din urmă, dar pare să spere că cititorii săi nu vor observa că cele mai misogine comentarii pornesc chiar de la acei politicieni ale căror poziții au prea puțin de a face cu „planul de subordonare a femeilor”. Uneori, un porc sexist care promite să fie dur cu criminalitatea este ales ca să fie dur cu criminalitatea, nu ca parte a unei conspirații patriarhale globale.
Beinart nu reușește să își prezinte teoria privind misoginismul ca pe un atribut definitiv al unui „front autoritar” de la Manila to Milano, în parte și pentru că exemplele date de el sunt lipsite de onestitate și obtuze. De exemplu, Beinart pretinde că „Republicanii sunt furioși pe democrații din Comisia Juridică [a Senatului SUA, n. tr.] pentru presupusa dezonorare a Senatului prin orchestrarea unei dezbateri publice pentru Christine Blasey Ford.” [3] Am fost printre numeroșii conservatori scandalizați de comportamentul senatorilor Democrați în timpul acestui episod sordid, dar faptul că Blasey Ford a fost audiată nu a fost o problemă. Problema a fost scurgerile de informații, minciunile, întârzierile și hărțuirea pe care Democrații și aliații lor din media le-au utilizat.
În alte situații Beinart omite contextul necesar, cum ar fi natalitatea scăzută care a făcut guvernele polonez și ungar să încurajeze femeile să aibă mai mulți copii.
În cele din urmă, motivul pe care îl oferă pentru eșecul altor teorii liberale se aplică și propriei sale teze: nu rezistă scrutinului.
Înstrăinarea și răcirea relațiilor dintre sexe sunt, în adevăr, parte a unui răspuns populist contra democrației liberale, dar nu așa cum își imaginează el. Problema este cu mult mai profundă decât misoginismul și a fost prezentă din zorii teoriei politice liberale.
Beinart are dreptate când spun că imaginea clasică a liderului ca „tată al poporului său” este străveche și rezonantă și a fost adesea invocată pentru a obține legitimitate politică. Un exemplu extrem poate fi găsit în cartea lui Robert Filmer „Patriarcha” [4], o apărare a monarhiei absolutiste și a dreptului divin al regilor. Cartea s-ar fi topit în obscuritatea meritată dacă John Locke [5] n-ar fi menționat-o în al său „Prim tratat de guvernare.”
Familia ca aranjament contractual liberal
Alegerea lui Locke pentru obscur-extremul Filmer ca țintă pentru al său „Prim discurs” a mascat radicalismul propriei sale perspective cu privire la familie în „Al doilea discurs”. (despre care am scris în acest articol). În acest text fondator al liberalismului modern, familia devine un aranjament contractual subordonat individului suveran, care nu este constrâns decât de obligațiile față de copiii săi.
Așa cum intenționau teoreticienii ca Locke, aceasta a făcut din liberalism un solvent pentru familii și comunități. Locke a definit în primul rând persoana umană nu prin relații, ci prin muncă. Teoria sa a muncii și valorii (adoptată ulterior de Marx) este cheia pentru antropologia sa. Mai presus de toate, umanitatea este productivă. Fără a fi temperată, asemenea perspectivă devaluează activitatea și munca ce nu este productivă economic, precum nașterea și creșterea de copii.
Aceste influențe explică de ce, în loc să facă sfera economică mai compatibilă cu viețile femeilor și cu fertilitatea, feministele occidentale au modelat adesea carierele după cele ale bărbaților – mai specific, după cele ale bărbaților înțelese în termenii liberali ai producției economice și carierismului.
Dar munca rămâne muncă. Nu e nicio rușine în munca cinstită (dimpotrivă, există demnitate), dar aceasta e făcută de obicei pentru salariu, nu de plăcere. A trata educația și cariera ca aspecte dominante ale identității este un exercițiu de privilegiere al acelora a căror muncă este fie în mod special prestigioasă sau plăcută (cel puțin pentru ei). Poate că asociata de la o firmă de avocatură se identifică cu cariera sa, dar cu siguranță nu este și cazul femeii care îi face curat în birou.
Transformarea casei dintr-un centru de producție economică (sursa literală de „economie”) într-un centru de consum a exacerbat tensiunile dintre carieră și familie. Imaginea unei case ca „adăpost într-o lume nemiloasă” se luptă să supraviețuiască tentației identificării cu productivitatea economică văzut ca atributul uman ultim.
Feminismul, așadar, nu doar că s-a luptat pentru ca femeile să fie educate și să aibă loc de muncă de care au fost private în mod injust, ci are tendința de a se alătura denigrării a orice nu poate fi măsurat în normele noii economii liberale. În loc de integrare și echilibru, viața de familie a fost antagonizată atributelor care definesc persoana în ordinea liberală (productivitatea economică și autonomia personală). relații dintre sexe sunt tot mai adversative mai degrabă decât complementare, pe măsură ce grija pentru familie și casă este văzută ca sacrificarea celui mai important și autentic ego.
Liberalismul a devenit anti-femei în multe feluri
Consecvent, liberalismul a devenit anti-femei în multe feluri. Denigrarea femeii-educator și a femeii-muncitor de către liberalismul timpuriu a fost înlocuită prin denigrarea femeii-mamă de către liberalismul modern. Darul feminin al purtării copilului a fost diminuat până la punctul la care liderii liberali de opinie sunt absorbiți de ideea dacă nu cumva ar fi mai bine pentru umanitate să dispară. Doctrinele autonomiei individuale și ale auto-creației au făcut ca bărbații să fie celebrați ce cele mai bune femei.
Productivitatea carieristă și consumul care decurge din aceasta sunt văzute nu ca false idealuri pentru oricine, ci ridicate la statut de viață optimă pentru bărbat și femeie deopotrivă. Feministele au schimbat excluderea perversă a femeii din educație și carieră cu o la fel de perversă identificare cu educația și cariera.
O ideologie care disprețuiește grija pentru familie și casă crează în mod inexorabil conflict, mai degrabă decât cooperare, între bărbat și femeie; presupune lipsa de respect pentru tipul de soț suportiv de pe urma căruia o femeie de carieră ar beneficia la maxim. Adevăratul ideal feminist nu este ca bărbații și femeile să împartă egal sarcinile din gospodărie și îngrijirea copilului, ci să producă destui bani pentru a fi capabili să angajeze profesioniști care să facă aceste lucruri.
Mișcările populiste despre care Beinart se lamentează nu au un răspuns unitar la aceste acuzații, nici măcar nu au căzut de acord asupra unui „diagnostic”. După cum ne prezintă jurnalistul, unele din ele găzduiesc figuri și impulsuri misogine. Cu toate acestea, ele sunt adesea animate de de o neliniște justificată, chiar dacă incipientă deocamdată, față de perspectiva Stângii asupra familiei și îngrijorate de rezultatele acesteia.
Democrația liberală (în special varianta tehnocratică neoliberală cu care Beinart și The Atlantic sunt asociați) e amenințată de propriile eșecuri și obtuzități. Denigrarea relației familiale în favoarea snobismului carierist face rău și bărbaților și femeilor, chiar dacă dă având PIB-ului. Dacă productivitatea este cea mai înaltă valoare umană, atunci cei neproductivi (în termeni economici) sunt privați de demnitate, chiar dacă ei asigură continuitatea speciei.
Din fericire, acesta este doar un eșec al liberalismului, deși unul important. Sunt multe aspecte care merită păstrate în democrația liberală, dar aceasta nu va fi salvată de respingerea auto-flatantă a criticilor. Asta doar dacă nu cumva Beinart are dreptate. În timp ce scriam acest articol am spălat niște rufe și am făcut curat prin casă. Democrația liberală este salvată!
_
[1]. Aluzie la versul aproape identic „Once more unto the breach, dear friends, once more”, din „Henric al V-lea” de W. Shakespeare, prin înlocuirea lui „breach” (breșă) cu „bleach” (înălbitor de rufe). [2]. În termeni americani, Stânga socială, reprezentată politic de Partidul Democrat, este denumită „liberalism”. Termenul poate confuza publicul român în al cărui areal politic (național-)liberalismul este o doctrină a dreptei. [3]. Christine Blasey Ford l-a acuzat pe judecătorul nominalizat de președintele Trump pentru Curtea Supremă, Brett Kavanaugh, pentru o agresiune sexuală comisă în urmă cu 40 de ani. CBF a fost sprijinită fățiș de membrii Democrați din Congres care urmăreau să oprească numirea lui Kavanaugh în postul vacant de judecător. [4]. „Patriarcha sau Puterea naturală a regilor” este o lucrare din 1680 a filosofului britanic Robert Filmer. [5]. John Locke, 1632-1704, filosof și medic englez, unul din cei mai influenți gânditori ai renașterii și considerat „Părintele liberalismului”.