back to top

Păziți-vă de hoții de copii!

In lume se fura copii. Sunt furati in China unde in special sunt vizate fetele. Politica copilului unic promovata in China in ultimii 30 de ani a rezultat in uciderea prin avort a nu mai putin de 30 de milioane de fetite. Rezultatul este ca astazi 30 de milioane de barbati chinezi de varsta casatoriei nu isi afla mirese. A facut inconjurul lumii poza unui tata plecat in vacanta cu fiica lui, cei doi tinindu-se legati cu catuse pentru ca fiica sa nu-i fie rapita. Fetele sunt furate si in Nepal si India unde penuria de fete e la fel de acuta.

Barnevernetul, si el fura copii. De la parintii responsabili care ii aduc pe lume pentru a-i da celor care nu au copii pentru ca ii avorteaza, nu vor sa-i aduca pe lume, ori practica stiluri de viata incompatibile cu procrearea. Exista insa o mare diferenta intre China, India si Nepal, pe de o parte, si Barnevernetul Norvegiei secolului XXI. In China, furtul copiilor e pedepsit cu moartea, pe cind in Norvegia, tara semnatara a Conventiei Europene a Drepturilor Omului, furtul copiilor e legal, compensat financiar, si facut in numele pretinselor interese superioare ale copilului furat.

Din nefericire, insa, Norvegia nu e singura tara din lume unde statul fura copiii. Marea Britanie face la fel. Sansele au facut ca tocmai luna aceasta cind scrisesem mult despre furtul copiilor in Norvegia, sa dam peste un articol privind o practica identica si la fel de inumana in Marea Britanie: autoritatile iau copiii de la mamele care sufera de depresie dupa nasterea copilului. E vorba de asa numita „post-partum depression”. Articolul Beware the Baby Snatcher a fost publicat pe 6 februarie de prestigioasa si credibila publicatia britanica The Spectator. El reda marturia trista a unei familii tintita de  autoritati pentru a i se lua copilul pentru ca mama suferea de depresie post-natala.

Feriți-vă de răpitorii de bebeluși: cum pot serviciile de asistență socială să îți ruineze familia

Bebelușul George [numele fictiv al copilului] s-a născut într-o familie fericită. Mama și tatăl lui îl îndrăgeau mult. El locuiește într-o căsuță dintr-un sat frumos din Sussex, cu sora lui de șase ani care îl adoră și cu bunica lui care locuiește în apropiere. Ambii părinți au servicii bune și camera lui este plină de jucării. Pentru început, George a avut un start bun în viață. Doar când mama lui a fost diagnosticată cu depresie post-natală, perspectivele lui George au fost marcate de tristețe. Nu pentru că mama lui era în depresie, ci fiindcă în această eră paranoidă post-bebeluș autoritățile nu îți mai acordă nicio șansă. Cel mai mic semn că o mamă nu se descurcă și ei se năpustesc pregătiți să o șteargă cu bebelușul.

Când Rosie [numele fictiv al mamei copilului] și-a dat seama prima data că este în depresie, a presupus că doctorul va fi capabil să o sfătuiască pentru ca ea să se descurce. Ea știa ca una din zece mame suferă de depresie post-natală, deci se aștepta să fie înțeleasă și ajutată. In schimb, starea ei a însemnat cod roșu de alarmă pentru autorități. După aceea, Rosie și-a umplut jurnalul cu vizitele diverselor organisme: serviciile de asistență socială, lucrători de la protecția copilului, specialiști în sănătate mentală, care i-au oferit un mic sprijin practic, dar care au făcut-o să se simtă hăituită. Curând, a apărut sugestia ca George – pe atunci în vârstă de șase luni – să fie luat din familie. Fără surprindere, această sugestie a făcut-o să se simtă mai rău și în consecință i s-a dat un cocktail de calmante tari. Nu exista nicio altă opțiune în afară de medicamente, potrivit autorităților. Autoritățile o supravegheau și îi puteau lua sânge pentru a verifica dacă își lua medicamentele, în caz contrar, George ar fi fost luat din familie.

Acest gen de amenințări camuflate au ajuns la un astfel de nivel încât Rosie a început să simtă că într-adevăr nu era capabilă să aibă grijă de George, chiar dacă bebelușul ei era bine. George era bine hrănit, îmbrăcat cu haine curate, dormea bine și era îngrijit când se trezea noaptea. El era un bebeluș fericit, fără să știe că statul era cu ochii pe el.

Date statistice ingrijoratoare

Din nefericire, temerea lui Rosie că bebelușul ei ar putea să îi fie luat în orice moment era departe de a fi paranoică. În decembrie (2015 n.n.), a apărut informația care arăta o mare creștere a preluării nou-născuților de către stat: de la 802 bebeluși în anul 2008 la 2018 în anul 2013. Știrea confirma că este în vogă o nouă tendință de a acționa timpuriu. Sursele arătau că jumătate din bebeluși au fost preluați de la mame care mai aveau și alți copii. Dar celelalte? Dacă sunt mii de mame ca Rosie care au nevoie doar de puțină încurajare?

Este greu să afli cine sunt săracele mame pentru că tribunalele unde se iau aceste decizii sunt secrete. Nu este implicat nici un juriu, deci soarta copilului – și a familiei – este de obicei pecetluită de un judecător sau de o mână de magistrați care hotărăsc pe baza unor probabilități, nu ca tribunalul penal care ia decizii in conformitate cu standardul „beyond a resonable doubt”, adica „dincolo de orice îndoială”. Restricțiile în vigoare și revelarea procedurilor curții sau chiar a procesului sunt ilegale. Apelurile sunt de asemenea foarte dificil de făcut. Familiile sunt destrămate în spatele ușilor închise, iar cultura secretului protejează copiii implicați, dar și autoritățile. O asemenea discreție înseamnă că noi presupunem că toți bebelușii care sunt preluați sunt de fapt progeniturile unor gunoaie sau mame adolescentine cu iubiți violenți. Dar Rosie nu se încadrează în acest tipar și nici alte multe mame care și-au pierdut astfel copiii, dacă e să ne luăm după ce scrie pe internet.

În discuțiile online unde anonimatul permite mamelor să se exprime liber, sunt multe cazuri despre teama că serviciile de asistență socială – sau SS (serviciile sociale) – îți vor lua copilul dacă soliciți și cel mai mic ajutor. Zvonuri despre obiectivele de performanță privind adopțiile se învârt pe aici, pe de o parte, iar membrii ai noului SS, ocazional, le neagă. Este adevărat că nu mai există obiective de performanță din 2008 încoace. Dar până atunci existau și recompense financiare pentru aranjarea „adopțiilor forțate”. Cu greu ne poate surprinde faptul că unele mame sunt ingrijorate pentru ele însele. Interesant este și faptul că Rosie zice că, la niciuna dintre întâlniri, nu s-a sugerat ca și fiica ei să fie preluată. Autoritățile păreau interesate doar de George. Rosie era convinsă că aceasta se datora faptului că este mult mai ușor să găsești un cămin adoptiv pentru un bebeluș rotofei și îmbujorat.

Sumele mari implicate

Deși nu mai există cote, lumea adopțiilor și a custodiilor poate fi profitabilă. După cum arată un raport din 2012 darea în custodie a devenit o industrie profitabilă. Costul mediu de întreținere a fiecăruia dintre cei 65.000 de copii pe atunci în plasament în Anglia era de 37.000 de lire sterline, cu o notă de plată anuală de 2,4 milioane de lire sterline. Potrivit datelor din registre la Foster Care Associates, cea mai mare agenție de custodii din Regatul Unit, a avut profit de peste 5 milioane de lire sterline în 2014. Cât despre părinții care iau în custodie copii, aceștia pot câștiga 400 de lire sterline de copil pe săptămână. Mai sunt plățile pentru ceilalți angajați din sistemul de „protecție a copilului” – genul de experți cu care s-a întâlnit Rosie. Oare banii sunt un stimulent pentru a transforma probleme mici sau ușor de rezolvat în situații din care un copil trebuie salvat?

Poate că unul dintre cele mai alarmante elemente ale noii mode de a înlătura bebelușii din familiile lor naturale este lipsa de grijă pentru mamele disperate după ce și-au pierdut copilul. Potrivit profesorului Karen Broadhurst, care a condus cercetarea despre nou-născuții preluați de stat: „problema-cheie este că Anglia nu are nimic statuat pentru sprijinul familiilor cărora le-a fost luat copilul”. Până la preluarea copilului, sistemul funcționează la viteză maximă, după cum a descoperit Rosie. Dar după ce copilul a fost preluat, foarte puțin ajutor îți este oferit. Imaginează-ți că propriul copil îți este smuls din familie, și vei descoperi că acești muncitori asidui ai statului nu mai dau o ceapă degerată pe starea ta. Dacă îți mai iei sau nu pastilele – nu mai contează pentru ei.

Întotdeauna vor fi copii care cu adevarat vor fi în situații de risc, și serviciile de asistență socială au cu siguranță o muncă grea. Dar ceea ce au nevoie familii ca cea a lui Rosie este sprijinul, nu despărțirea. Rosie este o mamă bună. Depresia ei posta-natală s-a diminuat acum și pentru că ea s-a luptat din greu să dovedească faptul că merită, George este în continuare cu ea. Pentru alte familii, însă, finalurile sunt probabil tragice.

Alianța Familiilor din România
Alianța Familiilor din Româniahttp://www.alianta-familiilor.ro
Organizaţie de advocacy, în sensul afirmării şi apărării tradiţiilor social-culturale care au stat la baza dezvoltării societăţii româneşti: familia şi morala creştină, aplicate în relaţiile interumane şi în viaţa socială.

Cele mai recente articole