Textul fundamental al antropologiei creştine este împrumutat din Facerea 1, 26: Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. Acest chip a lui Dumnezeu este cel care dă valoare absolută fiecărei făpturi umane şi o face în mod suveran vrednică de respect, oricare i-ar fi sexul, rasa, vârsta sau starea.
Chipul scapă oricărei definiții, dar poate fi caracterizat ca şi o capacitate de a participa la natura divină. Această capacitate este deja înscrisă în natură, dar ea devine cu adevărat efectivă prin harul botezului. Nu este vorba decât despre o capacitate inițială, de un germen chemat să se dezvolte prin conlucrarea dintre libertatea noastră şi harul divin.
Chipul rezidă formal în suflet, dar nici trupul nu îi este străin, pentru că el este chemat să participe la îndumnezeirea sufletului.
Prezența chipului divin în om se manifestă prin tendința spontană către Dumnezeu şi către binele care există în El, dar şi prin libertatea de alegere pe care o are, libertate provenită din non-determinarea voinței sale cu privire la bunurile particulare. Omul are în el însuşi o deschidere înspre infinit.
Chipul are o dimensiune colectivă, sau mai degrabă „de comuniune”: este comun tuturor oamenilor, însă fiecare îl realizează în modul său particular, personal.
Asemănarea este deplina desăvârşire a imaginii, rod al cooperării dintre libertatea umană şi har. Ea este tot una cu îndumnezeirea, cu deplina participare la energiile divine necreate. Este o participare la filiația Fiului după natură, Chip şi Asemănare desăvârşită cu Tatăl. Ea îl face astfel pe om să intre într-o relație de iubire personală şi de apropiere față de Persoanele divine ale Sfintei Treimi. Ea nu va fi desăvârşit realizată decât prin Învierea noastră trupească din ziua cea din urmă.
Conform concepției greceşti (platonice), omul este alcătuit dintr-un trup şi un suflet. Ambele sunt create de Dumnezeu şi nu trebuie disprețuite. Sufletul este prin natură divin şi imaterial, fiind chemat să participe, printr-un dar gratuit a lui Dumnezeu la natura divină (la energiile necreate).
Aşa cum a demonstrat-o pe deplin Sfântul Grigorie de Nyssa [1], sufletul nu există înaintea trupului, el nu vine „de undeva” în trup, ci conform poruncii lui Dumnezeu, vine la existență în acelaşi timp cu trupul, începând cu concepția, aşa cum mărturisesc sărbătorile liturgice a Bunei Vestiri, a Zămislirii Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul. Embrionul are deci un suflet nemuritor şi un destin veşnic. Handicapații şi bolnavii mental posedă în aceeaşi măsură un suflet nemuritor, chemat la vederea dumnezeiască. Acestora le datorăm în plus atenția particulară pe care o merită mădularele cele mai slabe şi mai afectate ale Trupul lui Iisus.
După moarte, sufletul continuă să trăiască separat de trup, dar păstrează o anumită legătură cu acest trup chemat la Înviere, ceea ce explică cultul Sfintelor Moaşte şi minunile pe care Sfinții le săvârşesc prin intermediul lor. Sufletul separat de trup are o viață conştientă, dar chiar şi sufletele drepților, care sunt cu Hristos, se vor bucura de fericirea deplină abia după învierea trupurilor, în ziua cea din urmă.
În starea sa prezentă, trupul este supus unui anumit număr de îndatoriri, căci cu cât trupul se află într-o stare mai bună, cu atât slujeşte mai bine sufletului. Creştinul se îngrijeşte de sănătatea trupului prin (Bartolomeu Anania [2]):
1. Curățenia trupului.
2. Hrană potrivită şi cumpătare, căci omul mănâncă pentru a trăi şi nu trăieşte pentru a mânca.
3. Îmbrăcăminte trebuitoare pentru înfățişarea cuviincioasă şi pentru ocrotirea trupului de schimbările vremii.
4. Locuință sănătoasă pentru cuvenita odihnă şi adăpostire. Datina creştinească cere ca locuința creştinilor să fie împodobită cu icoane şi cu Sfânta Cruce.
5. Curățenie în îmbrăcăminte şi locuință.
6. Muncă şi exerciții trupeşti, care întăresc puterile şi-l mențin pe om în bună stare sufletească. Este datoria fiecărui creştin să-şi aleagă cu multă chibzuință şi să se pregătească cu grijă pentru o anumită muncă, după însuşirile şi puterile sale.
7. Vindecarea sănătății zdruncinate de boli. Creştinul îndură bolile cu răbdare şi supunere față de voia lui Dumnezeu şi se roagă Lui să-i aducă uşurare şi vindecare. „Fiule! În boala ta nu fi nebăgător de seamă, ci te roagă Domnului şi El te va tămădui.” (Ecclesast 38, 9). Dar aceasta nu înseamnă că creştinul trebuie să aştepte vindecarea numai prin rugăciune şi prin mijloace religioase, adică să aştepte ca Dumnezeu să facă mereu minuni cu el. Datoria lui este să ceară şi ajutorul medicului şi să folosească medicamentele prescrise de el. „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, căci şi pe el l-a făcut Domnul… Domnul a zidit din pământ leacurile şi omul înțelept nu se va scârbi de ele”. (Ecclesast 38, 1, 4). Dacă şi-a recâştigat sănătatea, creştinul trebuie să aducă laudă şi mulțumire lui Dumnezeu, asemenea leprosului vindecat (Luca 17, 15).
8. Odihna. Datoria muncii cere şi dreptul la odihnă pentru reîmprospătarea puterilor şi susținerea sănătății. Mântuitorul însuşi, ca om, avea trebuință de aceasta şi se odihnea (Ioan 46). Cel dintâi mijloc pentru odihnă este somnul. Astfel, muncitorul conştiincios nu va renunța la el, dar nici nu va pierde timpul lucrului cu somnul. Odihna şi recreerea bună îi aduc credinciosului mulțumire şi puteri noi pentru reînceperea muncii obişnuite. Modurile de recreere sunt felurite. Astfel, cei ce lucrează cu mintea găsesc recreație şi plăcere în exercițiile trupeşti, iar cei ce lucrează cu brațele, în ocupațiile minții, pentru a menține un echilibru între puterile trupeşti şi cele sufleteşti. Pentru toți sunt folositoare exercițiile trupeşti, plimbările cu admirarea frumuseților naturii, muzica aleasă, teatrul şi cinematograful cu cuprins moral şi sănătos şi, fără îndoială citirea cărților roditoare de cultură. Timpul de odihnă îl reprezintă şi duminicile şi zilele de sărbătoare, când creştinul îşi întrerupe munca din cursul săptămânii şi, după participarea la Sfânta Liturghie şi ascultarea cuvântului dumnezeiesc, se odihneşte şi îşi reface puterile sale, meditând la cuvântul lui Dumnezeu şi făcând fapte bune față de aproapele.
Un alt principiu fundamental care coexistă în noțiunea de sfințenie a vieții este acela de a-l privi pe om ca persoană. Personalitatea este ceea ce are fiecare om în chip propriu, unic şi netransmisibil. Se ştie că antropologia creştină este mai mult decât oricare alta deosebit de atentă la noțiunea de persoană, tocmai pentru că Dumnezeul creştinilor este un Dumnezeu personal, Care l-a creat pe om tot ca persoană.
Ținând cont de natura integrală a ființei omeneşti, putem astfel contrabalansa aspectul dezumanizant pe care-l poate căpăta medicina, în forma ei actuală, prin reducerea omului doar la una din dimensiunile sale. Astfel, bolnavul este fie redus la boala sa, privită ca o entitate în sine, concretă sau abstractă, el devenind astfel un caz printre multe altele de acelaşi fel, fie mult mai grav, redus la o sumă de rezultate ale analizelor, care-i stabilesc starea de sănătate cu ajutorul statisticilor. (Jean-Claude Larchet [3]).
A-l considera şi a-l trata pe omul bolnav ca pe o persoană înseamnă a-i respecta propria-i psihologie, modul său particular de viață şi propria-i istorie. Această istorie nu se reduce doar la ceea ce cuprinde anamneza medicală, ci e istoria unei întregi existențe, care-i este proprie, ca şi personalitatea sa.
Omul aflat în suferință trebuie să simtă că doctorul şi cei care-l îngrijesc îl privesc ca pe o ființă unică, îl prețuiesc pentru ceea ce este şi-l consideră de neînlocuit, că sunt sensibili la starea lui specială, la propriile-i nevoi şi le pasă de ce se va întâmpla cu el.
A-l socoti pe bolnav drept persoană înseamnă de asemenea a stabili cu el relații personale. Strădania creştinului de a părăsi modul de existență individual, adică cel legat de păcat şi patimi, centrat pe sine şi de a ieşi în întâmpinarea aproapelui, aflat în boală şi suferință, a i se deschide, a avea cu el legături personale, întemeiate pe iubire fraternă, este o îndatorire fundamentală pentru medicul creştin, pentru personalul medical creştin, ca şi pentru oricare creştin de altfel.
Începând cu scolastica târzie, cu Renaşterea şi cu epoca Luminilor, în cultura occidentală s-a ivit o viziune foarte diferită asupra omului. Condiția prezentă a omului, a trupului său, a facultăților sale, a fost tot mai mult considerată ca normată şi normativă. Chiar atunci când perspectivele eschatologice ale transfigurării şi slăvirii omului nu erau negate, ele deveniseră dificil de integrat într-o viziune coerentă a lumii. Umanismul modern nu mai este un umanism eschatologic, unde omul e înviat şi intrat în condiția slăvită a Împărăției care va să vină şi unde apărea ca împlinire a planul dumnezeiesc, ca şi om cu adevărat desăvârşit, în plenitudinea destinului său (Placide Deseille [4]).
De acum încolo, omul este conceput, înainte de toate, ca un individ. De aceea, societățile moderne oscilează fără încetare între un model totalitar, unde individul este obligat să se conformeze ansamblului printr-o constrângere exterioară care violează demnitatea persoanei mai mult decât drepturile omului individual, şi un model liberal, în care jocul liber al intereselor individuale şi a propriei voințe riscă întotdeauna să instaureze legea junglei.
Noțiunea de calitate a vieții a fost lansată de economistul american John Golbrain [5] şi se referă la gradul de demnitate şi fericire în care trăieşte un individ, familia acestuia sau grupul social de care aparține. În Viziunea Organizației Mondiale a Sănătății, calitatea vieții este dată de percepțiile indivizilor asupra situațiilor lor sociale în contextul sistemelor de valori culturale în care trăiesc şi în dependență de propriile trebuințe, standarde şi aspirații.
Utilitariştii Denis A. Revicki [6] şi R. M. Kaplan [7], propun în anul 1993, următoarea definiție a calității vieții: preferințele pentru anumite stări ale sănătății ce permit ameliorări ale morbidității şi moratalității şi care se exprimă printr-un singur indice ponderat, ani de viață standardizați în funcție de calitatea vieții.
Mai nuanțat, calitatea vieții are următoarele dimensiuni:
1. Bunăstarea emoțională sau psihică ilustrată prin indicatori precum: fericirea, mulțumirea de sine, sentimentul identității personale, evitarea stresului excesiv, stima de sine (self-esteem) bogăția vieții spirituale, sentimentul de siguranță.
2. Relațiile interpersonale ilustrate prin indicatori precum sunt: a te bucura de intimitate, afecțiune, prieteni şi prietenii, contacte sociale, suport social (dimensiunile suportului social).
3. Bunăstarea materială ilustrată prin indicatori precum: proprietate, siguranța locului de muncă, venituri adecvate, hrană potrivită, loc de muncă, posesie de bunuri (mobile-imobile), locuințe, status social.
4. Afirmarea personală care înseamnă: competență profesională, promovare profesională, activități intelectuale captivante, abilități/deprinderi profesionale solide, împlinire profesională, nivele de educație adecvate profesiei.
5. Bunăstarea fizică concretizată în sănătate, mobilitate fizică, alimentație adecvată, disponibilitatea timpului liber, asigurarea asistenței medicale de bună calitate, asigurări de sănătate, activități preferate interesante în timpul liber (hobby-uri şi satisfacerea lor), formă fizică optimă sau fitness, concretizată în cei patru S, Strenght– forță fizică, Stamina– vigoare sau rezistență fizică, Suppleness– suplețe fizică şi Skills– îndemânare sau abilitate fizică.
6. Independența care înseamnă autonomie în viață, posibilitatea de a face alegeri personale, capacitatea de a lua decizii, autocontrolul personal, prezența unor valori şi scopuri clar definite, auto-conducerea în viață.
7. Integrarea socială care se referă la prezența unui status şi rol social, acceptarea în diferite grupuri sociale, accesibilitatea suportului social, climat de muncă stimulativ, participarea la activități comunitare, activitatea în organizații nonguvernamentale, apartenența la o comunitate spiritual-religioasă.
8. Asigurarea drepturilor fundamentale ale omului cum sunt: dreptul la vot, dreptul la proprietate, la intimitate, accesul la învățătură şi cultură, dreptul la un proces rapid şi echitabil.
În contextul activității din domeniul medical se impune găsirea unor criterii operaționale pentru măsurarea calității vieții pacienților (Rumboldt, 1997). Printre modelele existente se pot aminti: modulul celor 14 nevoi fundamentale ale pacientului sistematizate de Virginia Henderson [8] (1996, 1977) sau cele 12 activități cotidiene Roper Nancy [9] (1990) esențiale pentru un pacient.
Iată de exemplu cele 12 activități vitale pentru un pacient sunt după Roper Nancy:
1. Menținerea unui mediu de viață sigur şi sănătos
2. Comunicarea cu semenii
3. Respirația
4. Hrana şi băutura / satisfacerea minimului de hrană şi apă
5. Eliminarea excrețiilor (urină şi materii fecale)
6. Îmbrăcarea şi curățenia corporală
7. Controlul temperaturii corporale
8. Mobilitatea corporală
9. Munca şi jocul
10. Exprimarea sexualității
11. Somnul
12. Moartea / decesul.
La întrebarea Ce determină calitatea vieții?, cercetătorii englezi Alison Carr şi Irene J. Higginson răspund:
1. Gradul în care speranțele şi ambițiile proprii se realizează în viața cotidiană.
2. Percepția poziției în viață a persoanei, în contextul cultural şi axiologic în care trăieşte şi în raport cu scopurile, aspirațiile, standardele şi preocupările proprii.
3. Evaluarea stării proprii de sănătate prin raportare la un model ideal.
4. Lucrurile ce sunt considerate importante în viața lor.
Desigur, există diferențe între aprecierea calității vieții şi percepția calității vieții, aceasta din urmă depinzând de exigențele şi pretențiile pe care le are de la viață individul în cauză.
Din punct de vedere al sănătății, calitatea vieții se referă la funcționalitatea globală a unui individ în raport cu sănătatea sa, apreciată din punct de vedere fizic, psihologic, relațional şi social. Toate acestea sunt privite ca domenii distincte, influențate prin experiențe personale, credințe, aşteptări şi percepții, rezumate sub noțiunea de percepție a sănătății.
Ea reprezintă o apariție relativ nouă în arsenalul clinicianului şi este destinată obținerii mai multor informații a impactului bolii şi a demersului terapeutic (există tratamente care solicită mult organismul bolnavului şi determină efecte secundare sau chiar înfrângerea).
Domeniul de măsurare a calității vieții nu este limitat doar la medicină. Ea este evaluată şi în psihologie şi în ştiințele sociale. Estimarea urmăreşte aprecierea valorii şi sensului vieții, a fericirii, a interrelației dintre aceşti factori. De asemenea, calitatea vieții este complet evaluată în contextul măsurării calității mediului. Scopul declarat al acestor estimări este a ajuta oamenii să îşi trăiască viața confortabil.
Atitudinea medicilor față de introducerea metodelor de măsurare a calității vieții este în general favorabilă. Se consideră că informația astfel obținută este utilă şi bine apreciată de pacient. S-a constatat însă că ea nu influențează de multe ori decizia clinică şi că există lipsă de feed-back. Ca şi în cazul medicinei bazate pe evidență, nu toți medicii sunt pregătiți să accepte parametri obiectivi de estimare, susceptibili de a modifica deciziile luate pe baza unor experiențe acumulate de multe ori empiric.
Fiind un parametru subiectiv, calitatea vieții este apreciată doar de pacient sau de anturajul său apropiat. Instrumentele utilizate pentru măsurarea calității vieții sunt generale şi specifice. Chestionarele generale se referă la parametrii globali şi sunt aplicabile la majoritatea bolilor. Chestionarele specifice sunt dedicate unei anumite boli sau unui grup de boli. Ele pot fi administrate prin interviu, unui cadru medical avizat, sau sunt autoadministrate, adică pacienții le completează singuri. Pentru a fi utile, chestionarele de măsurare a calității vieții trebuie să întrunească un minim de proprietăți. Acestea sunt: fiabilitatea, validitatea, sensibilitate la schimbare şi adecvarea.
Pentru bolile specifice se recomandă totuşi aplicarea de chestionare specifice, ele fiind orientate spre o boală anume, neputând fi aplicate altor boli. Neajunsul lor este că multe din ele nu au o dezvoltare largă şi nu sunt validate în diverse limbi.
Exemplu: Calitatea vieții în hepatopatiile cronice
Infecția cu virus hepatitic B şi C influențează calitatea vieții. Deşi hepatita virală C evoluează inaparent multă vreme, anunțarea unui rezultat seropozitiv determină modificări importante în viața pacientului precum şi a familiei acestuia. La aceasta contribuie impactul negativ al informațiilor despre hepatite, care circulă în lumea laică. Calitatea vieții este corelată cu severitatea bolii, respectiv cu nivelul transaminazelor.
În timpul tratamentului asistăm frecvent la reducerea calității vieții pacientului, lucru explicat prin efectele secundare numeroase la interferon, dar şi datorită hospitalismului.
Ciroza hepatică este una dintre bolile cu cel mai important impact asupra calității vieții, prin restructurarea stilului de viață, prin necesitatea unor investigații şi tratamente periodice. Reducerea capacității de muncă deteriorează veniturile persoanei în cauză. De multe ori raporturile cu partenerul de viață se schimbă radical.
Anturajul resimte anxietate din cauza previziunii deznodământului bolii. În fazele avansate ale bolii apare encefalopatia hepatică, care agravează parametrii de estimare a calității vieții. În plus, numeroşi cirotici prezintă comorbiditate psihiatrică şi tulburări psihologice.
Transplantul hepatic reprezintă un important factor de stres. Pregătirea, teama de operație şi de rezultat, viața cu un ficat nou, împreună cu întreg corolarul emoțional pentru pacient şi familie, sunt de natură de modifice masiv stilul de viață. Calitatea vieții este de aceea alterată înainte şi imediat după transplant, dar se îmbunătățeşte evident dacă operația a fost realizată cu succes. De aceea este importantă pregătirea psihologică preoperatorie şi asistența psihologică postoperatorie.
Pentru domeniul cardiovascular. Cele mai numeroase studii au fost efectuate în domeniul cardiopatiei ischemice dureroase, deoarece aceasta este mai dramatică. Pe lângă instrumentele specifice precum: chestionarul MACNEW- Mac Master- Newcastle Heart-related Quality of Life Questionnaire (chestionarul Mac Master-Newcastle pentru calitatea vieții pacienților cu boli cardiovasculare, autor Neil R. Oldridge, 1998, şi versiunea românească, Oldridge, 2003) cu 27 itemi şi 3 scale, care apreciază funcționalitatea fizică, psihică şi socială, în acelaşi domeniu este folosit şi chestionarul SAQ – Seattle Angina Questionnaire (chestionarul pentru angină pectorală Seattle, autor principal John Spertus) cu 19 itemi şi 5 domenii care apreciază: limitarea activităților fizice, stabilitatea durerilor pectorale, frecvența durerilor pectorale, satisfacția cu tratamentul medical primit şi percepția subiectivă a bolii.
Pentru domeniul oncologic se folosesc:
a. Rotterdam Symptom Checklist (inventarul de simptome Rotterdam, autor principal Johanna de Haess) cu 39 de itemi şi 3 subscale. Acestea evaluează: suferința fizică produsă de cancer, suferința psihică şi influența bolii asupra activităților cotidiene.
b. EORTC QOL-C30 (European Organizartion for Research and Treatment of Cancer Quality of Life C30 , Aaronson et al. 1993), destinat evaluării calității vieții pacienților cu neoplazii maligne, compus din 30 de itemi şi care explorează 15 domenii: funcționalitatea fizică (5 itemi), îndeplinirea rolurilor sociale (2 itemi), funcționalitatea emoțională (4 itemi), funcționalitatea cognitivă (2 itemi), funcționalitatea socială (2 itemi), starea generală a sănătății pacientului (1 item cu 7 variante de răspuns), oboseala (3 itemi), greața şi voma(2 itemi), durerea (2 itemi), şi 6 scale cu câte un singur item; dispneea, insomnia, scăderea apetitului alimentar, constipația, diareea şi dificultățile financiare.
Pentru pacienții pediatrici se foloseşte în domeniul neoplaziilor maligne chestionar PedsQL -CM – Pediatric Quality of Life-Cancer Module (modulul pentru cancer al calității vieții pacienților pediatrici, autor principal Varni, John, 1999) care are 27 de itemi şi 8 subscale. El evaluează: durerea, senzația de greață, anxietatea procedurală, anxietatea legată de tratamentul medical, neliniştea şi îngrijorarea, problemele cognitive problemele de comunicare şi problemele legate de înfățişarea fizică a pacientului.
În concluzie, principiile „calității vieții” implică următoarele aspecte:
1) valoarea vieților umane este inegală şi depinde de condițiile sau capacitățile individuale;
2) viața umană este înțeleasă mai degrabă ca o posesie decât ca un dar, de aceea este condusă de principiul autonomiei şi nu al slujirii;
3) înțelesul ultim al vieții umane rezidă în persoană, iar nu în Dumnezeu sau vreun alt principiu transcendent.
Înțeleasă în acest fel, etica susținătorilor calității vieții va tinde să ofere sprijin avortului la cerere, sinuciderii asistate de medic şi de fapt oricărei proceduri ce serveşte confortul personal, propriu sau satisfacerea intereselor unui anume scop. Dacă din perspectiva principiilor „calității vieții” se susține că viețile umane au valori inegale, în funcție de anumite condiții sau datorită lipsei anumitor valori şi capacități (ca în cazurile de retardare mintală sau sănătate şubredă a minții) atunci aceasta este într-adevăr incompatibilă cu poziția „sfințeniei vieții”.
Poziția susținătorilor sacralității vieții, identificată adesea, dar nu neapărat, cu o anumită tradiție religioasă, se bazează în general pe următoarele convingeri: În primul rând se consideră că viața umană, prin însăşi natura ei, este sfântă, adică este intrinsec bună şi merită întotdeauna respect şi ocrotire. Valoarea ei nu este dependentă de nici o condiție sau atribut care ar putea să o caracterizeze. În al doilea rând, toate viețile umane au aceeaşi valoare în orice moment al dezvoltării, de la zămislire până la moarte. Aceasta implică faptul că toate ființele umane au acelaşi drept la viață.
Cât priveşte raportul dintre religie şi medicină, trebuie să constatăm mai întâi de toate, faptul că medicina modernă păcătuieşte printr-un exces de naturalism, datorat originilor ei ştiințifice, tehnicitatea metodelor ei de diagnosticare şi de tratament, făcând-o adesea extrem de impersonală. Mulți pacienți suferă pentru că sunt tratați drept simple trupuri, dacă nu cumva drept simple organe, considerați „un caz” printre multe altele, iar bolile lor privite drept abateri statistice.
Creştinismul poate ajuta medicina, pentru ca ea să-l poată privi pe om în integralitatea sa de ființă alcătuită din trup şi suflet/spirit şi ca realitate personală, adică drept făptură deschisă prin dimensiunea ei spirituală spre cele de dincolo şi spre infinit, unică, de neînlocuit şi de o valoare absolută. Mai mult, din această perspectivă, calitatea şi sfințenia vieții nu trebuie privite în opoziție, ci în complementaritate. Este vorba de a vedea calitatea vieții din perspectiva mai profundă a persoanei umane, pentru că viața umană în aspectul ei de existență biologică nu poate fi considerată un bun absolut ce trebuie păstrat pentru el însuşi. Valoarea şi sensul ei ultim se află în afara ei, dincolo de limitele existenței pământeşti.
Din perspectiva sfințeniei persoanei umane, nu există un conflict real între sfințenia vieții şi calitatea ei. Cele două devin complementare, de la primele până la ultimele momente ale existenței umane. Cu atât mai mult cu cât cea de-a doua, bine înțeleasă, trasează cărarea ce duce de la viața pământească la Împărăția lui Dumnezeu (John Breck [10]).
Această complementaritate, între calitatea şi sfințenia vieții este posibilă deoarece viața umană este sacră în însăşi natura ei. Originea, scopul şi finalitatea sunt date şi determinate de către Dumnezeu.
Pentru a nu exista nici o confuzie teoretică, sacralitatea şi sfințenia trebuie diferențiate în sensul că prima se referă la bunătatea esențială şi valoarea infinită a vieții persoanei umane, creată după chipul lui Dumnezeu, iar a doua are în vedere lupta anevoioasă, dar binecuvântată a persoanei umane pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu. În această perspectivă, avem multe de învățat de la Sfinții Părinți, căci la ei aflăm un creştinism neînstrăinat de originile sale şi o viziune completă şi echilibrată asupra omului, în relațiile sale cu sine însuşi, cu semenii şi cu Dumnezeu.
______________
NOTE:
[1]. Sfântul Grigorie de Nyssa (335-384), născut la Cezareea Capadociei, fratele Sfântului Vasile cel Mare, teolog speculativ al timpului, considerat „Părintele misticii”.
[2]. Bartolomeu Valeriu Anania – Arhiepiscop şi Mitropolit. A diortosit Biblia. Este autorul a numeroase volume de proză, teatru, poezie, memorialistică.
[3]. Jean-Claude Larchet, filosof şi teolog francez.
[4]. Placide Deseille, teolog, monah şi preot catolic francez, optează pentru Ortodoxie.
[5]. John Kenneth Galbaraith, (1908-2006) profesor de economie la Harvard University, aparține curentului post materialist.
[6]. Denis A. Revicki, Senior Vice Peşedinte şi Doctor în Ştiințe la Center of Health, Bethesda, Israel.
[7]. R.A. Kaplan, (n.1947) medic psiholog, profesor la UCLA School of Public Health, Los Angeles.
[8]. Virginia Henderson, scriitoare, cercetătoare şi vizionară americană, este considerată prima doamnă a nursingului secolului XX.
[9]. Roper Nancy, (1918-2004) scriitoare, cercetătoare britanică, profesor la Universitatea din Edinburgh.
[10]. John Breck, preot şi profesor de Studiu Biblic şi Etică la Institutul Ortodox, Saint Serge, Paris.
