back to top

Responsabilitatea ne aparţine

Soți, părinţi sau medici, bărbați sau femei, toţi purtăm responsabilitatea vieţii pruncilor avortaţi în ţara noastră fie doar prin tăcerea, prin neimplicarea în stoparea acestor fapte de o gravitate ce nu poate fi subliniată îndeajuns. Deşi există o multitudine de factori care contribuie la genocidul săvârşit în imediata noastră apropiere zi de zi, oră de oră, nu putem sub nici o formă să eludăm acel element cardinal – credinţa creştină – a cărui absenţă constituie sursa primordială a mentalităţii şi atitudinii pro-abortive:

„Copiii sunt ai părinţilor şi ai lui Dumnezeu, deopotrivă. Binecuvântată <invenţie> a iubirii lui Dumnezeu, copilul uneşte pe soţi laolaltă, într-un singur cuget şi o singură simţire. El le verifică iubirea, le-o menţine, le-o face veşnică, pentru că în el soţii şi-au întrupat iubirea. Copilul dovedeşte că Dumnezeu însuşi s-a angajat în destinul a două inimi (subl. L. R.), că prezenţa Lui nu e străină de iubirile pământeşti, paterne şi filiale.” (Pr. Ilie Moldovan).

În opinia noastră, cu toate că ceilalţi factori nu sunt de neglijat, amploarea pe care ei o capătă în decizia unui cuplu indică tocmai prezenţa sau absenţa credinţei în sufletele celor implicaţi. Dacă Dumnezeu a binevoit ca o făptură nouă – „chip şi asemănare” a Sa – să se zămislească în pântecele unei femei, oare nu S-a gândit El deja la toate consecinţele acestui fapt? Oare chiar nu participă, sub toate aspectele, la maternitatea şi paternitatea celor doi soţi? Dimpotrivă:

„Afirmând că soţii, ca părinţi, sunt cooperatori ai lui Dumnezeu Creatorul în conceperea şi în generarea unei noi fiinţe umane, nu ne referim numai la legile biologiei; înţelegem mai degrabă să subliniem că, în paternitatea şi în maternitatea umană, Dumnezeu însuşi este prezent, într-un mod diferit decât în orice altă generare <de pe pământ>.” (Papa loan Paul al II-lea).

Iată care este adevărul esenţial al naşterii unui nou prunc! Însă responsabilitatea cea mai mare în transmiterea acestui adevăr, în educarea unor părinţi maturi îi revine, indiscutabil, Bisericii. Instituția divino-umană întemeiată de Mântuitorul Iisus Christos are datoria de a apela la toate mijloacele – spirituale, pedagogice dar şi materiale – pentru a sprijini instituţia familială, mai ameninţată azi ca niciodată.

Înţelegând pe deplin această necesitate, Maica Tereza, cu ocazia decernării Premiului Nobel pentru Pace la Oslo, în 1979, nu s-a sfiit să mărturisească lumii întregi – în numele Mântuitorului Christos – că Adevărul este însăşi Viaţa:

„Am o convingere pe care vreau să v-o împărtăşesc: Cel mai mare duşman al păcii este strigătul copilului nenăscut, nevinovat. Am ajuns să ne omoram unul pe altul. Dar ce delict poate fi mai mare decât acela când o mamă îşi ucide copilul în pântece? în Sfânta Scriptură stă scris: <Chiar dacă o mamă şi-ar putea uita copilul, Eu nu vă voi uita>. Chiar dacă o mamă şi-ar putea uita copilul… Dar astăzi mamele ucid milioane de copii nenăscuţi şi noi nu spunem nimic! Citim în ziare despre diverse grozăvii care au loc astăzi, dar nimeni nu spune nimic despre milioanele de copii care au fost concepuţi ca fiecare dintre noi, cu aceeaşi viaţă dată de Dumnezeu şi apoi au fost ucişi! Iar noi tăcem, suntem muţi. Consider că naţiunile care au legalizat avortul sunt cele mai sărace ţări. Le e teamă de aceşti micuţi, de copilul nenăscut. Astăzi copilul trebuie să moară, pentru că cineva nu mai vrea să aibă un copil în plus.

Vă rog în numele acestor micuţi:

SALVAŢI COPILUL NENĂSCUT, RECUNOAŞTEŢI PREZENTA LUI IISUS ÎN EL!”

Robert Lazu
Robert Lazuhttps://independent.academia.edu/RobertLazu
Scriitor și doctor în filosofie. Teolog romano-catolic.

Cele mai recente

Cele mai citite