Toate episoadele precedente aici
Căsătoria și familia
Așa cum am arătat în secțiunea introductivă, suntem azi martorii unei Revoluții Culturale, care, bazându-se pe ideea transformării sexului într-o marfă, urmărește răsturnarea instituțiilor tradiționale ale societății umane, cum ar fi căsătoria și familia, dar care, în final, va răsturna întreaga viață umană. Deși pare de la sine înțeles că viața umană este una dintre valorile de cel mai înalt rang în orice ordine juridică cu adevărat umană (și, prin urmare, dreptul la viață este fundamentul oricărui alt drept), aparent, mulți reușesc cu greu să înțeleagă faptul că instituțiile sociale, precum căsătoria și familia, au aceeași importanță.
Și totuși familia, ca unitate de bază a societății, este cea care face viața umană posibilă. Căsătoria și Familia sunt preexistente statului. Aceste instituții sunt cele care fac posibilă existența statului, și nu invers. O societate fără familii ar deveni în mod necesar o societate totalitară, neliberă și inumană, în care cei aflați la putere ar fi capabili să se amestece în absolut orice aspect al vieții cetățenilor săi. Este nesurprinzător, prin urmare, că singurii vizionari politici care au gândit serios să desființeze instituția familiei au fost aceia asemenea lui Fourier (care a vrut să o înlocuiască cu ale sale „phalanstères”) sau Pol Pot (al cărui comunism rudimentar a implicat dizolvarea totală a familiilor). O viziune distopică, dar destul de realistă asupra modului în care ar arăta societatea fără familii este oferită de Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley: o societate în care oamenii nu se mai căsătoresc, în care promiscuitatea sexuală nu este numai acceptată, ci obligatorie, și în care procrearea este organizată de către stat și se face in vitro, în instituții de fertilizare și creștere ale statului.
Familia creează o sferă de intimitate și autonomie, o rețea intergenerațională la baza căreia se află dragostea reciprocă și solidaritatea, în care statul nu are voie să se amestece atâta vreme cât amestecul său nu este necesar. Principiul subsidiarității, dacă este înțeles corect, înseamnă că unităților sociale mai mici trebuie să li se permită să facă tot ceea ce sunt capabile să facă singure, iar unitatea mai mare trebuie să intervină doar atunci când unitatea mai mică nu este capabilă să își atingă obiectivul. Acest principiu nu numai că se bazează pe presupunerea că unitățile sociale mai mici pot fi mai eficiente, ci el garantează pluralitatea și libertatea în cadrul unei societăți.
O asemenea unitate mică – într-adevăr, mica unitate prin excelență – este familia. Ea servește scopului procreării, oferă securitate socială, solidaritate și educație. Rezultă că rolul statului în aceste domenii, dacă este înțeles corect, poate fi doar unul auxiliar rolului familiilor. De exemplu, educația este un drept al părinților, ceea ce înseamnă că părinții sunt principalii educatorii ai copiilor lor, iar rolul statului trebuie să se limiteze la a oferi asistență părinților. În aceeași ordine de idei, statul trebuie să ofere securitate socială numai în cazul în care rețelele de familii și comunitățile locale nu sunt capabile să o ofere.
Dacă familia se află într-o criză astăzi, această criză pare a fi în mare măsură cauzată de apariția sistemelor de asistență socială hipertrofiate, care, acaparând multe din funcțiile naturale ale familiilor, în aparență fac familia și căsătoria redundante. De fapt, aceste sisteme asistențiale nu sunt, totuși, sustenabile pe termen lung: ele sunt supraîndatorate și constituie, totodată, o cauză majoră a supraîndatorării multor economii naționale; sunt ineficiente și încurajează comportamente iresponsabile și antisociale. Este doar o chestiune de timp până când acestea se vor destrăma, iar oamenii vor trebui din nou să se bazeze pe familiile lor. Dar există riscul ca, în cazul în care familiile nu vor mai exista ca o rețea socială puternică, societatea noastră individualistă să întâmpine o problemă fără precedent.
Ce este familia?
Luând în considerare faptul că tratatele internaționale privind drepturile omului, precum și constituțiile naționale abundă în referiri elogioase asupra importanței familiei, ar fi imposibil oricărui oponent să spună despre căsătorie și familie că nu ar trebui să beneficieze de protecție specială. În schimb, strategia utilizată de revoluționarii culturali constă în a spune că „totul” și „orice” ar trebui să se numească „familie”: conceptul de familie este diluat până la a nu mai putea fi recunoscut.
Problema este că, deși documente importante cu privire la drepturile omului, precum Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO) sau Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (PIDCP), recunosc importanța familiilor, ele nu conțin nici o definiție a ceea ce este familia, acest lucru fiind evident la momentul adoptării lor.
Dar nu mai este evident.
Dacă nu cu mult timp în urmă, toată lumea ar fi fost de acord că familia este compusă dintr-un cuplu căsătorit și copiii lor comuni, acest concept este, astăzi, tot mai mult pus sub semnul întrebării. De exemplu, autorii sus-menționatelor „Principii de la Yogyakarta” (un document pretențios, care urmărește recunoașterea juridică și privilegii acordate homosexualilor) spun că legile și politicile ar trebuie „să recunoască diversitatea formelor de familie, inclusiv a celor care nu sunt definite prin descendență sau căsătorie”. Un document politic publicat de către EU Family Platform (Platforma pentru Familie a Uniunii Europene), o rețea de cercetare înființată de UE pentru a informa dezbaterea asupra politicii referitoare la familie, afirmă că este necesar „să trecem dincolo de o supraaccentuare a familiei nucleare și să îmbrățișăm noi noțiuni în ceea ce privește relațiile de familie, care ar putea include o gamă de rețele diferite care acordă sprijin și resurse, cum ar fi bunicii, rudele, prietenii și colegii”. Mulți politicieni au afirmat că, în opinia lor, familia este „oriunde persoanele își asumă responsabilitatea unele pentru altele”.
Mai important, ideea că noțiunea de „familie” ar putea fi extinsă la alte grupuri sociale, inclusiv la cuplurile homosexuale, pare să câștige teren chiar și în instituții cum este Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în decizia sa în cazul Schalk și Kopf c. Austriei, a mers atât de departe încât a făcut următoarea afirmație:
„Curtea observă că […] a avut loc o evoluție rapidă în atitudinile sociale față de cuplurile de același sex în multe state membre. De atunci, un număr considerabil de state membre au acordat recunoaștere juridică a cuplurilor de același sex. Unele prevederi ale legislației europene reflectă, de asemenea, o tendință ascendentă de a include cuplurile de același sex în noțiunea de «familie».
Având în vedere această evoluție, Curtea consideră artificială menținerea opiniei că, în contrast cu cuplurile de sexe opuse, cuplurile de același sex nu pot beneficia de o «viață de familie» conform Articolul 8. În consecință, relația reclamanților, un cuplu de același sex care coabitează, care trăiește într-o relație stabilă de-facto, se încadrează în noțiunea de «viață de familie», la fel cum s-ar încadra relația unui cuplu de sexe opuse în aceeași situație.
Prin urmare, Curtea concluzionează că circumstanțele în prezenta cauză se încadrează în noțiunea de «viață privată», precum și «viață de familie» în contextul Articolului 8 (al Convenției Europene a Drepturilor Omului).”
Ca declarație emisă de o instituție de profil înalt a drepturilor omului, aceste afirmații sunt unice și este, prin urmare, probabil că ele vor fi utilizate asiduu, cel puțin în Europa, de către susținătorii revoluției culturale ca punct de referință în următorii ani. Este, prin urmare, necesar să menționăm că această declarație este doar un obiter dictum, o declarație corolară care exprimă opinia majorității judecătorilor dintr-o cameră a Curții, și nu are niciun efect juridic. Nu a fost bazată pe niciun alt argument, decât pe o referință vagă la „moravurile aflate în evoluție”, și este în contradicție clară cu concluzia principală a aceleiași hotărâri, conform căreia dreptul „la căsătorie și la înființarea unei familii” (Articolul 12 al Convenției) este rezervat pentru „un bărbat și o femeie la vârsta căsătoriei”. Noțiunea de „viață de familie” (din Articolul 8) nu poate, fără a pierde consecvența logică, să fie disociată de noțiunea de „familie” din Articolul 12.
În ciuda acestor erori evidente, Curtea a făcut referiri, în deciziile ulterioare, la acest obiter dictum incorect ca și cum ar fi un fel de doctrină bine stabilită – a făcut aceasta, totuși, fără a furniza niciun argument suplimentar în susținerea lui.
Un concept care este prea diluat devine lipsit de sens. Acesta este efectiv pericolul cu care familia se confruntă astăzi. Dacă aceste „noi noțiuni în ceea ce privește relațiile de familie” ar fi general acceptate, atunci aproape orice grup de persoane care doresc să se denumească astfel ar fi o „familie”. Aceasta ar include profesorul și elevii săi, șoferul și pasagerii săi, angajatorul și angajații săi și, bineînțeles, orice configurație de persoane care împart același domiciliu. Conceptul de familie promovat de „Principiile de la Yogyakarta” nu oferă nici un criteriu de determinare a ceea ce este familia – doar specifică ce criterii să nu fie folosite: căsătoria și descendența. Or, dacă descendența și căsătoria nu sunt criterii, atunci noțiunea devine arbitrară.
Cu alte cuvinte, această idee aparent benignă de extindere a conceptului de familie ar putea fi cea mai eficace cale de eliminare a ei.
S-a susținut că familiile „tradiționale” nu vor suferi niciun prejudiciu sau dezavantaj dacă alte tipuri de familie ar primi aceeași recunoaștere juridică. Este tentant să ne întrebăm dacă cei care fac aceste afirmații sunt cu adevărat atât de naivi precum pretind. De fapt, o definiție clară și corectă a conceptului de familie este o condiție prealabilă pentru orice politici familiale. Fără aceasta, devine imposibil să vorbim despre familie, imposibil să recunoaștem contribuția specifică a familiilor la binele general și imposibil să adoptăm politici care să ofere sprijin familiilor.
În plus, este, evident, o insultă și o înjosire pentru toți părinții care își cresc copiii să citească în hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului că relația lor nu este cu nimic superioară ca valoare și demnitate față de relația (nesănătoasă și sterilă prin natura sa) dintre doi sodomiți.
Prin urmare, este de o importanță primordială a ne asigura că definiția corectă a cuvântului „familie” este introdusă în limbajul juridic și politic. Fără acest lucru, nimic nu poate fi făcut pentru a proteja interesul familiei și orice se face poate deveni rapid dăunător. A defini familia ca un cuplu căsătorit și copiii acestuia este o primă prioritate politică.
Scopul procreativ al căsătoriei
Pentru a înțelege natura și scopul căsătoriei, primul pas primordial este să recunoaștem scopul procreativ al acesteia. Acest scop este, astăzi, adesea minimalizat și respins ca redundant de către cei ce văd căsătoria drept instituție care ar trebui să servească interesele celor doi „parteneri”. De fapt însă, scopul căsătoriei este să creeze mediul stabil care este necesar pentru creșterea cu succes a copiilor. Copiii sunt, prin urmare, miezul unei familii autentice.
Este, bineînțeles, adevărat că copiii pot fi crescuți și într-un mediu mai puțin ideal, cum ar fi un orfelinat sau (ca rezultat al morții premature a unui părinte sau în cazul unui divorț) de către un singur părinte sau de către părinții vitregi. Evident, însă, aceasta nu înseamnă că toate scenariile posibile sunt la fel de bune sau că oricare dintre scenarii ar fi preferabil față de familia clasică (anume, cuplul căsătorit și copiii acestuia):
- Cercetările antropologice au demonstrat din plin că este în general de preferat pentru un copil să fie crescut și educat de către părinții săi naturali, decât de alți educatori. Este de la sine înțeles că părinții naturali vor simți, de regulă, un atașament emoțional mai mare și o responsabilitate mai mare pentru copil decât un educator angajat, care mai degrabă dezvoltă o relație profesională.
- De asemenea, s-a demonstrat clar că un copil are nevoie atât de un bărbat, cât și de o femeie ca modele. Un mediu în care un copil este confruntat (numai) cu educatori de același sex poate genera mai târziu dificultăți în dezvoltarea unei relații sănătoase cu persoanele de sex opus.
- În societatea contemporană, majoritatea copiilor rămân dependenți de părinții lor cel puțin până la vârsta de 16 ani, ceea ce implică faptul că părinții ar trebui să stea împreună cel puțin până când copilul ajunge la această vârstă.
- Creșterea copiilor necesită timp și implicare personală, ceea ce reprezintă motivul pentru care, de obicei, nu este posibil ca ambii părinți să desfășoare activități profesionale cu normă întreagă și, în același timp, să întrețină gospodăria cu unul sau mai mulți copii. De aceea este tipic necesar ca unul din părinți (de regulă, mama) să nu aibă loc de muncă sau să lucreze cu fracțiune de normă, ceea ce presupune ca acest părinte să fie susținut economic de către celălalt.
Căsătoria este, prin urmare, în primul și cel mai important rând, o instituție care există în interesul copiilor și, într-o oarecare măsură, în interesul mamelor care cresc copiii. Căsătoria are sens doar dacă este între un bărbat și o femeie care doresc să aibă copii și dacă oferă stabilitatea necesară (în mod special mamelor) pentru a crește copiii. Acesta este motivul pentru care, în multe jurisdicții, căsătoria este considerată nulă dacă unul sau ambii parteneri exclud în mod deliberat posibilitatea de a avea copii.
Prin contrast, nu este necesar ca două persoane să intre într-o asemenea relație, și nici ca aceste relații să fie recunoscute juridic sau promovate, dacă procrearea este, de la natură, imposibilă.
În același timp, trebuie menționat, căsătoria nu este doar o opțiune din multe altele pentru două persoane care doresc să înființeze o familie, ci este singura opțiune care este moral acceptabilă. Actul carnal exprimă dorința de a fi tată și mamă a unor copii comuni, ceea ce implică în mod necesar un angajament pentru toată viața. Dacă nu aceasta este intenția celor două persoane implicate, atunci actul lor este în sine neveridic. Respectul pentru cealaltă persoană ca partener cu valoare și demnitate egale, ca și pentru copiii comuni face relațiile extraconjugale inacceptabile din punct de vedere moral.
Criza actuală a familiei și căsătoriei poate fi rezolvată nu prin acordarea de beneficii sociale și fiscale suplimentare cuplurilor căsătorite (și neacordarea lor cuplurilor necăsătorite), ci doar prin promovarea unei înțelegeri înnoite și profunde a ambelor. Această înțelegere trebuie să sublinieze că familiile au un rol important în societate, rol în care nu pot fi substituite: acela de a crește generația de mâine. Pentru a îndeplini acest rol, căsătoriile este necesar să fie între persoane de sexe opuse, deschise către procreare și durabile.
– va urma –
