back to top

RESTABILIREA ORDINII NATURALE: O agendă pentru România (VI). Relația specifică dintre părinți și copii

family

Toate episoadele precedente aici

Relația specifică dintre părinți și copii

 

Rolul părinților ca principali educatori

Așa cum am menționat, căsătoria este, mai mult decât orice, o instituție concepută pentru protejarea interesului copiilor. Ea trebuie, așadar, să fie înțeleasă și interpretată din această perspectivă.

Dacă, prin natură, fiecare copil are o mamă (biologică) și un tată (biologic), trebuie acceptat că a fi crescut de mama și tatăl biologici și a trăi împreună cu ei, este în mod natural cel mai bun caz pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului. Prin urmare, copilul are dreptul natural de a trăi împreună cu părinții proprii și a fi educat de ei. Dimpotrivă, deși este clar că nu există un drept la a avea un copil (adică un drept de a deveni tată sau mamă prin orice mijloace tehnice sau juridice), este de asemenea limpede că părinții au nu numai o responsabilitate naturală, ci și un drept natural, de a trăi împreună cu copiii lor și de a fi primii educatori ai acestora.

O ordine socială sănătoasă și justă respectă această relație specifică între copii și părinții lor. În consecință, aceasta:

  • va proteja dreptul copiilor de a cunoaște identitatea părinților lor biologici și de a avea un contact regulat cu ei;
  • va proteja dreptul părinților de a cunoaște identitatea copiilor lor biologici și de a avea un contact regulat cu ei;
  • va oferi părinților suficient sprijin, inclusiv sprijin moral și economic, pentru a petrece timp cu copiii lor și a-și îndeplini rolul de principali educatori ai acestora;
  • își va baza politicile cu privire la școlarizare și educație pe principiul că rolul statului ca educator este auxiliar rolului părinților: statul trebuie să ajute părinții în a-și educa copiii așa cum aceștia consideră, și nu invers;
  • va evita acordarea de privilegii necuvenite educării copiilor în instituții coordonate de stat în detrimentul părinților (de exemplu, prin interzicerea școlii acasă sau prin acordarea de sprijin disproporționat instituțiilor de îngrijire de tip creșă, fără să ofere sprijin similar părinților care au grijă de proprii copii).

Rolul părinților ca educatori în dreptul internațional

Rolul specific al părinților ca educatori principali ai copiilor lor este recunoscut în dreptul internațional:

  • Articolul 26 (3) al DUDO afirmă în mod explicit că: „Părinții au un drept aprioric de a alege tipul de educație acordat copiilor lor.”
  • În același sens, articolul 13 (3) al Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (PIDESC) stipulează: „Statele semnatare ale prezentului Pact își asumă respectarea libertății părinților și, unde este cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor școli diferite de cele stabilite de autoritățile publice, care să fie conforme cu standardele educaționale minime stabilite sau aprobate de stat și să asigure educația religioasă și morală a copiilor lor în conformitate cu propriile lor convingeri.
  • Articolul 2 al primului Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului menționează: „Niciunei persoane nu îi va fi negat dreptul la educație. În exercitarea oricăror funcții pe care și le asumă referitoare la educație și învățătură, statul trebuie să respecte dreptul părinților de a asigura respectiva educație și învățătură în conformitate cu propriile lor convingeri religioase și filosofice.”
  • Articolul 14 (3) al Cartei Drepturilor Fundamentale a UE reafirmă că: „[…] dreptul părinților de a asigura educația și învățătura propriilor copii în conformitate cu convingerile lor religioase, filosofice și pedagogice trebuie respectat.”

Drepturile copilului în dreptul internațional

Există o Convenție internațională cu privire la drepturile copilului la nivelul ONU. Această convenție a fost ratificată de o majoritate covârșitoare a statelor membre ONU. Deși există un risc inerent ca aceasta să poată fi utilizată pentru a înlocui dreptul natural al părinților (pentru că rezervă autorităților statului prerogativa de a stabili ce corespunde sau nu „interesului copilului”, în detrimentul părinților), totuși trebuie remarcat că, printre altele, Convenția recunoaște în mod explicit dreptul copiilor de a conserva propria lor identitate și propriile relații familiale (articolul 8 alineatul 1) și de a avea contact cu părinții lor (articolul 9), precum și dreptul părinților de a fi principalii educatori ai copiilor lor (articolul 20). Aceasta stipulează, de asemenea, că în cazul adopției, interesul copilului primește considerarea maximă, și nu interesul părinților adoptivi (articolul 21).

 

Căsătoria și divorțul

Deși (sau din cauză că?) divorțul este, în zilele noastre, atât de frecvent, daunele pe care acesta le aduce societății sunt rareori discutate în public.

Dragostea adevărată caută durabilitate și un angajament pentru întreaga viață. Un tânăr care, în loc să îi promită logodnicii sale dragoste eternă, îi spune că va rămâne căsătorit cu ea până ce va găsi o persoană mai potrivită, este puțin probabil că va câștiga inima ei. Acest angajament pe întreaga viață este și o condiție prealabilă necesară pentru creșterea copiilor. Copiii rămân dependenți de părinții lor aproximativ 20 de ani (dacă nu și mai mult), timp în care au nevoie nu numai de hrană, îmbrăcăminte și adăpost, ci și de grijă și atenție personală. Acest lucru este greu de oferit când familiile nu sunt stabile.

Imperativul unei căsătorii pe întreaga viață este, așadar, o chestiune ce ține atât de dorință, cât și de necesitate. Stabilitatea necesară căsătoriei trebuie, însă, să fie prevăzută în ordinea juridică. Adoptarea de legi liberale pentru divorț subminează stabilitatea căsătoriei – și prin aceasta, subminează instituția căsătoriei ca atare. Deși astăzi pare că divorțul a fost acceptat din punct de vedere social de mult timp, timpul în care în multe țări nu exista o lege a divorțului nu este prea îndepărtat. De exemplu, în Italia, divorțul a fost introdus doar în 1974, iar în Spania și Portugalia, chiar mai târziu. Malta este ultima țară europeană care a legiferat disponibilitatea divorțului, în 2011.

Confuzia curentă care planează în jurul semnificației termenului de „familie” are, cu siguranță, mai mult de o singură cauză – dar incontestabil, proliferarea divorțului și a relațiilor extraconjugale reprezintă cea mai importantă cauză. Destrămarea tot mai frecventă a căsătoriilor, precum și refuzul multor cupluri de a-și construi propria familie pe baza uniunii lor și pe baza unui angajament reciproc cu putere de obligativitate, pentru întreaga viață, duce la fragmentarea societății: un număr tot mai mare de persoane nu mai trăiesc în familii stabile, ci în relații instabile, de natură nesigură. Acest lucru are consecințe cumplite asupra societății: există o corelație între instabilitatea relațiilor și declinul ratei natalității, iar copiii care rezultă din astfel de relații au un risc mai mare în ceea ce privește problemele de sănătate fizică și mintală, delincvența sau eșecul școlar. Având în vedere că acest lucru creează o povară grea asupra societății, nu se poate pretinde că acest aspect este doar o problemă privată. Problema, de asemenea, are o tendință de proliferare: copiii ai căror părinți divorțează au și ei un risc statistic crescut de a divorța.

Deși copiii în cauză sunt primele victime ale destrămării familiei, consecințele lărgite ale instabilității tot mai mari a familiilor ar trebui să fie un motiv de îngrijorare pentru societatea în ansamblu.

Este, bineînțeles, foarte tentant pentru societate să închidă ochii la acest lucru sau să îl minimalizeze folosind un limbaj înfrumusețat (fie prin simpla extindere a semnificației termenului „familie” la orice grup de persoane care doresc să se denumească astfel, fie prin folosirea de termeni eufemistici precum „familii recompuse”), dar acest lucru nu rezolvă problema. Proliferarea divorțului slăbește instituțiile reprezentate de căsătorie și de familie. Ceea ce urmează este un cerc vicios: creșterea ratei divorțului duce la solicitări conform cărora „legea ar trebui adaptată la realitățile moderne”, adică legislația divorțului să fie liberalizată suplimentar (cum ar fi prin legiferarea procedurilor de „divorț expres” consensual sau prin eliminarea aspectului culpabilității în contextul hotărârilor judecătorești în materie de divorț). Ca rezultat al mai marii liberalizări a legilor cu privire la divorț, ratele divorțurilor vor crește și mai mult și, drept rezultat, vor fi cereri pentru facilitarea și mai mare a divorțului, ca și cum destrămarea unei familii ar fi o banalitate.

Ca rezultat al acestei evoluții, ordinea juridică a fost transformată în așa fel încât este în detrimentul stabilității căsătoriilor. Termenii unei căsătorii nu pot fi negociați liber de parteneri, ci sunt stabiliți conform prevederilor legale. În țările în care divorțul este ușor disponibil (cum ar fi în cazul în care legea protejează interesul partenerului care dorește să divorțeze, și nu pe cel al partenerului care dorește să mențină căsătoria), căsătoria este transformată din ceva permanent în ceva temporar și devine de facto imposibil, în termeni strict juridici, să se contracteze o căsătorie pe întreaga viață. Fiecare partener trebuie să știe, chiar și în timpul căsătoriei, că dacă celălalt partener dorește să divorțeze, acesta va putea să obțină acest lucru. Și, foarte trist, această ipoteză trebuie considerată de la început. Faptul că legile privind divorțul și separarea, în mod tot mai amplu, nu iau în considerare chestiunea referitoare la cine este responsabil pentru destrămarea căsătoriei, înseamnă că regulile jocului se schimbă: legile oferă puțină protecție partenerului care rămâne loial datoriilor conjugale și care dorește să mențină căsătoria; în schimb, în unele cazuri, chiar oferă o recompensă pentru infidelitate și distrugerea deliberată a căsătoriei. Dacă încă mai există căsătorii care durează o viață, acest lucru nu este din cauza, ci în ciuda unui sistem legislativ care nu favorizează stabilitatea.

Această schimbare profundă în ceea ce privește semnificația căsătoriei a făcut unele țări să acorde cuplurilor care coabitează drepturi similare sau egale cu ale cuplurilor căsătorite și beneficii ca și cum cei doi ar fi căsătoriți, chiar dacă ei înșiși nu sunt dispuși să își asume niciun angajament reciproc cu caracter de obligativitate. Într-un anume sens, acest lucru pare logic: acolo unde căsătoria nu mai creează de facto niciun angajament obligatoriu partenerilor căsătoriți, de ce să fie o diferență de tratament între cuplurile căsătorite și cele necăsătorite?

Dacă, însă, cuplurile de sex opus necăsătorite pot primi aceleași drepturi și beneficii ca și cuplurile căsătorite, de ce să nu se ofere aceste drepturi oricăror două persoane, indiferent de sexul lor? Discuția contemporană în jurul „căsătoriilor” unisex este, cel puțin în parte, imputabilă faptului că mari părți ale societății pur și simplu nu mai înțeleg ce este căsătoria. Dacă ipoteza „căsătoriilor” unisex a obținut o oarecare plauzibilitate în dezbaterile publice, acest lucru este pentru că oamenii nu mai înțeleg nici care este scopul căsătoriei, și nici nivelul angajamentului asociat cu aceasta. Proliferarea divorțului este unul din factorii principali în această direcție.

Dacă familia este să fie salvată de la distrugerea sa treptată, legile trebuie să fie schimbate pentru a reflecta scopul și semnificația căsătoriei:

  • Căsătoria trebuie să fie între un bărbat și o femeie.
  • Legislația trebuie să reflecte faptul că o căsătorie este un angajament pe întreaga viață. Aceasta înseamnă că, în mod ideal, divorțul trebuie să fie disponibil numai în circumstanțe restrânse. În orice caz, legile care reglementează consecințele destrămării familiei trebuie concepute astfel încât să protejeze partenerul inocent, și nu să ignore drept irelevantă responsabilitatea fiecărui partener pentru destrămarea căsătoriei.
  • Avantajele fiscale și sociale trebuie acordate numai cuplurilor care, fiind căsătorite, și-au asumat un angajament real între ei și în fața societății. Niciun astfel de avantaj nu trebuie acordat sau cel puțin, trebuie acordat un avantaj cu mult mai mic, cuplurilor care trăiesc împreună dar nu sunt căsătorite.

– va urma –

PRO VITA București
PRO VITA Bucureștihttp://www.asociatiaprovita.ro
Asociația PRO VITA Bucureşti este dedicată protejării vieţii umane începând de la concepţie şi promovării valorilor familiei, prin educaţie eficientă, acţiune civică şi legislaţie.

Cele mai recente articole