Moartea interzisă
În practica medicală se instalează deseori în relația medic-pacient o falsă speranță de vindecare si de viață, în special datorită tratamentelor inutile. Etica profesională nu permite medicilor să le ofere bolnavilor falsa impresie că un tratament inutil ar putea constitui o variantă terapeutică acceptabilă. Dar o viață merită să fie păstrată dacă permite îndeplinirea unor scopuri minime, altele decât preocuparea față de boală. Este vorba de scopuri în viață (apreciere personală), de sensuri (ex.: a fi în viață pentru a îndeplini voința lui Dumnezeu), de faptul că viața merită menținută indiferent de costuri sau sacrificii sau de ideea că o viață care merită trăită constă din plăcere si experiențe plăcute.
Desi publicul, venerând tehnologia medicală, îsi creează de multe ori false convingeri asupra puterii medicinii, totusi medicul ca si profesionist ar trebui să-l convingă de limitele artei sale.
Unii se întreabă dacă tratamentele inutile pot fi interzise? Noi credem că mai utilă ar fi înțelegerea noțiunii de incurabil, pentru că nu există standarde profesionale clare, care să stea la baza deciziei medicale. În plus, principiul autonomiei pacientului nu este unul absolut, pentru că medicul nu acordă tratamente celor care nu intră în scopurile legitime ale profesiei sale (ex.:steroizi-atleților), iar în domeniul tratamentelor medicale, pacientul nu poate fi exclus de la decizie.
Excepție de la refuzarea tratamentelor inutile pot fi făcute de către medic din compasiune, atunci când acesta continuă tratamentul pentru a permite ca muribundul să-si revadă de pildă o rudă. În această situație, pacientul are un scop în viață. Trebuie înțeles însă că în această situație medicul nu are o astfel de obligație, ci doar o opțiune.
Dorința de prelungire a unui tratament curativ despre care se stie că va fi ineficace, se constituie în respingerea unei morți pe care nu o acceptăm. În cazul medicului, aceasta poate fi considerată ca un esec al unei misiuni profesionale.
Menirea medicinii este lupta cu boala și moartea. Vindecarea însă cu orice preț a unei boli, fără a se ține seamă de unitatea ființei în corpul și sufletul său, înseamnă necunoașterea naturii vindecării și prelungirea inutilă a suferințelor si angoasei.
Înversunarea terapeutică intră în rezonanță cu strigătul de disperare al celui căruia moartea îi provoacă frică si pe care o respinge pentru că ea nu-i exprimă nicio speranță, ca si cum Dumnezeu nu ar exista. Cu alte cuvinte cel în cauză nu este de acord cu credința în înviere si în viața eternă.
Într-una din predicile sale Sf. Ioan Gură de Aur se întreabă retoric:
„Ce are moartea atât de teribil? Spuneți-mi. Este că vă face să intrați mult mai usor în port si sejurul vieții preafericite? Sperați bunuri pe care ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici inima omului încercări, si voi amânați să mergeți să vă bucurați! Dacă credeți, arătați-vă credința prin lucrările voastre. Ori, cum lucrările voastre vor reda mărturiile credinței voastre? Însă voi puneți deasupra teama de moarte.”
Pentru acela pentru care teama de moarte nu este o trecere, o adormire, înversunarea de a întârzia pasul către o viață care a fost considerată din totdeauna „mai bună” nu se poate fi concepută, căci aceasta ar însemna să se pună capăt continuării vieții terestre.
Trecerea de la tratamente curative la tratamente paliative
Atunci când din punct de vedere terapeutic nu se mai poate interveni eficient pentru stoparea sau ameliorarea bolii, medicina posedă încă resurse care pot fi folosite, nu atât cu scopul de a vindeca sau de a prelungi viața, ci din respect pentru pacient si calitatea vieții sale. Aceste resurse sunt reprezentate de tratamentele paliative.
În medicină, îngrijirile paliative sunt complementare tratamentelor curative.
Este vorba de igienă, curățarea escarelor, aspirarea secrețiilor din căile respiratorii, alimentația si hidratarea.
Apărută în urmă cu câțiva ani în SUA, si iată acum si în România, controversa terapiilor cu caracter extraordinar, încă neînțeleasă deplin, divizează lumea medicală.
Este vorba de a nu mai fi necesară îngrijirea bolnavilor muribunzi, în secțiile de terapie intensivă, singurele pregătite deocamdată pentru acest gen de activitate. Mai mult, partizanii acestei idei tind să considere hidratarea si alimentația artificială drept intervenții terapeutice, ba mai mult, ca având caracter extraordinar si în consecință aplicarea lor pacienților nu constituie o datorie. În realitate aceste intervenții contribuie, în cele mai multe cazuri, nu atât la prelungirea vieții, cât de a face moartea mai puțin chinuitoare.
Prin tratamente paliative înțelegem în general acele îngrijiri oferite pacienților cu boli incurabile, care-si propun controlul simptomelor, prin aplicarea unor proceduri care să-i permită pacientului o calitate bună a vieții.
Tratamentele paliative prevăd, de exemplu: oncoterapia paliativă (chirurgie, radioterapie, chimioterapie) aplicate la pacienți la care se urmăreste tratarea simptomelor, dar si tratamente de sprijin precum: terapii antalgice non cazuale care urmăresc reducerea sau eliminarea percepției durerii; evaluarea nutrițională si reglarea hidro-electrolitică; tratamentul infecțiilor oportuniste; procedurile fizioterapeutice de reabilitare; susținerea psihologică a pacientului si familiei; supravegherea psihologică a echipei de îngrijire ale cărei performanțe emoționale stau la baza optimizării terapeutice.
Această strategie a dus la apariția unor concepte experimentale, de tip „Hospices” si/sau tratamente la domiciliu.
Rolul analgezicelor în îngrijirea bolnavilor muribunzi
În practica îngrijirilor paleative ne confruntăm cu anumite situații în care bolnavii îsi caută durerea în scop de mântuire, ca o imitare sau o participare la suferințele lui Hristos. Aceasta pune problema refuzului de medicație anti alergică si o gestionare îngreunată a durerii ca simptom. Totusi trebuie avut în vedere că persoana care-si consideră durerea drept răscumpărare prin ea însăsi si o acceptă ca atare, este aceea care o suportă cu stoicism si care se plânge rar.
Identificăm în această situația un fenomen, pe care avem tendința să-l calificăm ca psiho-somatic, si este esențial pe linia experienței ascetice. Există în asceză o capacitate de a domina pasiunile, de a domina corpul, nevoile fiziologice precum foamea, setea, oboseala, somnul si care are un răsunet spiritual extraordinar, martor al unității si al sinergiei sufletului cu trupul. Lupta împotriva durerii poate fi inclusă aici, iar crestinii au ca exemplul pe toți acei martiri care au suportat torturi, mutilări, arsuri, si care si-au manifestat bucuria ca un dar total a ființei lor lui Dumnezeu. Aceasta ne aduce aminte de exclamațiile martirilor: „în acest moment, altcineva va fi în mine, Care va suferi pentru mine”.
Utilizarea analgezicelor în îngrijirea bolnavilor muribunzi se integrează în sfera tratamentelor paliative. Aceste practici de acompaniere si folosire a analgezicelor si opiaceelor pot merge până la adormirea artificială atunci când suferința morală si fizică sunt prea mari sau dacă bolnavul o cere. Nu este vorba aici de a provoca moartea, ci de a o astepta în condiții mai puțin dureroase.
Atunci când folosirea analgezicelor va duce la pierderea constiinței, utilizarea lor este permisă cu condiția ca pacientul să fi avut timp să-si îndeplinească datoriile religioase si morale, atât către el cât si către familie si societate. Nu este permisă privarea muribundului de constiința de sine fără un motiv serios.
Pe de altă parte este de evitat ca prin folosirea unor doze supraliminare de analgezice, în special pe bază de opiu, să se practice cu bună stiință si pe căi ascunse, eutanasia. De aceea trebuie avut grijă ca doza de analgezice să fie proporțională cu durerea.
În practica cotidiană constatăm o interacțiune între îngrijirea paliativă si trăirea credinței. Astfel după un tratament antialgic si/sau anxiolitic creăm bolnavului condițiile optime ca să îsi trăiască credința până la desăvârsirea sa în moarte. Pe de altă parte o credință mărturisitoare are efect benefic asupra durerii si angoasei, iar experiența ne arată că nevoile de medicamente sunt cu mult mai mici.
Revenind la trăirea morții, regăsim întrebări despre ce? despre cum? despre pierderea imaginii, despre degradare, despre dependență etc., în care credința crestină, trăită ca o experiență practică, aduce echilibru, speranță si mulțumire de sine, făcându-ne să exclamăm cu o încredere totală: „Părinte în mâinile Tale îmi pun duhul”.(Luca 23-46).
Rolul comunității crestine este acela de a-l plasa pe omul aflat în suferință într-o relație între ajutorul uman si cel divin, pe care-l reprezintă în calitatea sa de membru al corpului lui Hristos.
Una din suferințele omului bolnav este acea a marginalizării sale sociale. Pentru un crestin mărturisitor, aceasta însă nu poate exista în Biserică, căci ea reprezintă realizarea unității corpului lui Hristos, de unde nicio ființă sănătoasă sau bolnavă nu este exclusă. De cele mai multe ori degradarea fizică si/sau psihică este percepută ca o decădere si umilință. Desigur această pierdere a imaginii de sine în fața celorlalți sau a propriei persoane poate fi restaurată căutând frumusețea interioară sau cu alte cuvinte contemplând imaginea lui Dumnezeu.
Rolul comunității creștine în asistarea omului suferind
Comunitatea crestină trebuie să fie constientă de unitatea corpului lui Hristos în care „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă cu el, si dacă un mădular este slăvit, toate mădularele se bucură cu el”, (1Co 12,26).
Comuniunea se împlineste în dragostea persoanelor una pentru alta si în dragostea tuturor pentru Dumnezeu. De aici decurge si cunoasterea, pentru că prin dragoste cunoastem si, prin cunoastere ajungem la dragoste. În comuniune are loc împlinirea persoanei, prin dezvoltarea sinelui si întărirea duhovnicească. Aceasta duce la cresterea comuniunii însăsi, căci dacă Biserica realizează actul de comuniune între membrii ei, ea o face si între acestia si Dumnezeu.
Persoana se dezvoltă prin practicarea comuniunii, care solicită exercițiul dăruirii, susținut de dragoste, al cărui act suprem îl reprezintă jertfa, care este gestul maxim de manifestare a iubirii si de renunțare la stăpânirea lumescului asupra sa. A vizita bolnavul, a-i înțelege suferința, a-l ajuta în dificultățile sale, a-l susține în credința sa sunt necesități care din păcate le regăsim tot mai puțin în viața cotidiană.
În continuare as dori să insist asupra rolului Sfintei Liturghii si al comuniunii care au un rol aparte în credința noastră ortodoxă. Noi avem rugăciuni, oficieri, miruiri pentru bolnavi, a căror valoare terapeutică este excepțională.
În ce priveste rugăciunea, nu-i putem constientiza importanța, decât dacă credem realmente în eficacitatea ei, asa cum ne îndeamnă Iisus Hristos : „Si orice veți cere întru numele Meu, aceea voi face, pentru ca Tatăl să se preamărească întru Fiu.” (Io 14,13) De asemenea trebuie să avem în vedere că există rugăciunea liturgică, adică rugăciunea întregii Biserici, dar si rugăciunea personală, care reprezintă doar un element al rugăciunii din Biserică, însă care se constituie în plenitudinea acestei rugăciuni.
A cere un sfârșit creștinesc al vieții pentru noi înșine sau pentru bolnavii noștri înseamnă a accepta să rămânem în misterul iconomiei divine, a accepta că Dumnezeu singur știe cum să acționeze, fără ca noi să încercăm să decidem în locul Lui. Înseamnă a fi conștienți că între bolnav și Dumnezeu poate exista un raport de intimitate, pe care El singur îl cunoaște, mister care-i aparține și care nouă ne scapă. Înseamnă a accepta că există un ajutor divin, în momentul trecerii pragului morții. A cere un sfârsit crestinesc al vieții înseamnă a cere să trăiesti crestineste încă de la intrarea în viață. În acest sens, rugăciunea este echivalentă cu demersul prietenilor paraliticului din Capernaum, care ducând bolnavul la Hristos, îl lasă pe El să decidă.
Si văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: „Fiule, iertate fie păcatele tale!… Ridică-te, ia-ți patul si mergi la casa ta.” (Marcu 2:5,11)
Responsabilitatea față de aproapele
A face bine pentru un semen este un fapt important, ce defineste bunătatea plină de responsabilitate a unei persoane, care nu se poate descoperi decât în fața unei alte persoane.
Atracția interioară către a face ceea ce este bine si a ne feri de rău, vine din bunătatea infinită a lui Dumnezeu. Oferind binele omenirii, Dumnezeu a dorit ca omul iubind si făcând bine aproapelui său să dispară diferențele dintre semeni, pentru că doar atunci îl putem înțelege pe fiecare ca persoană unică, creat după chipul, dar la fel de important înaintea lui Dumnezeu ca oricare altul.
Abia atunci reusim să vedem frumusețea lăuntrică a aproapelui, fără a ține cont de calitatea sa socială, abia atunci îl înțelegem si avem tăria să-i trecem cu vederea lipsurile. A lucra în mod responsabil pentru binele aproapelui nu înseamnă altceva decât să te dezvolți pe tine însuți în mod responsabil, întru bine, căci lucrarea faptei bune pentru altul produce în tine miscarea interioară de fortificare în bine si a bucuriei de a te fi regăsit mai bogat, nu prin faptul că te-ai dezvoltat urmărind aceasta în mod expres, ci descoperind că tocmai renunțând la tine ai câstigat ceea ce ar fi fost imposibil într-un alt mod.
Cât priveste binele material făcut aproapelui, acesta se împlineste potrivit poruncii Mântuitorului: „Du-te, vinde tot ce ai si le dă săracilor si vei avea comoara în cer” (Mc. 10,21), actul de caritate fiind un semn distinctiv chiar pentru mica Biserică Crestină Primară. Sărăcia si bogăția sunt lăsate de Dumnezeu si vor determina întotdeauna două stări sociale distincte, care în planul vesnic al mântuirii vor fi privite complementar, una folosindu-i celeilalte. Această complementaritate întăreste raporturile interumane în sensul că bogatul îi foloseste săracului, iar săracul bogatului.
Mântuitorul ne-a învățat că sufletul îi dă valoare persoanei. Pentru că „ce-i va folosi omului dacă va câstiga lumea întreagă, dar sufletul si-l va pierde? sau Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16,26) . A fi bogat sau sărac se raportează la perceperea si urmarea gestului de smerenie a lui Hristos, care obiectiv a realizat ceea ce noi însine nu putem face: „Ca El, bogat fiind, a sărăcit de dragul vostru, pentru ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogățiți” (2 Co 8,9).
Sfinții Părinți ne atenționează că binele, inclusiv sprijinul material făcut aproapelui si dragostea pe care o întreținem, nu trebuie să fie un gest sporadic sau discontinuu, adică astăzi să faci binele, iar mâine nu, astăzi să urăsti si mâine să iubesti, ci dimpotrivă tocmai statornicia dovedeste starea de asezare în lucrare. Cel ce dă astăzi tuturor cele spre trebuință trupului dar mâine, putând face aceasta va nesocoti pe niscai frați si-i va lăsa să piară de foame, de sete si de frig, înseamnă că L-a lăsat să moară si L-a lăsat disprețuit pe Acela Care a zis: „Întrucât ați făcut unuia dintr-acesti foarte mici frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut.” (Mt. 25,40).
În ce priveste incertitudinea morală a modului în care va folosi săracul sprijinul nostru material sau bănesc, nu reprezintă decât un paradox aparent si chiar o înselăciune a diavolului, pentru că ecuația este simplă. Iisus Hristos te va judeca pe tine pentru faptul că i-ai oferit sprijinul, iar pe sărac dacă l-a folosit în scop bun.
Întreaga responsabilitate față de aproapele nostru, indiferent de dinamica lucrării ei, de aspectele teoretice si practice, de convingerea sau îndoielile cu care se împlineste, se reduce în final la responsabilitățile pentru mântuirea lui, act care cu smerenia si realismul cuvenite, poate veni prin noi, ca semeni pentru care nedesăvârsirea fratelui nostru se transformă în durere. Si mai este ceva. Fiecare dintre noi este, într-un anume înțeles, mântuitorul semenului său. Iubirea mântuitoare pe care o are pentru fratele nostru, Iisus Hristos vrea să i-o dăruiască prin mijlocirea noastră.
BIBLIOGRAFIE
IPS Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia sau Sfânta Scriptură, Versiune Diortosită după Septuaginta, redactată si adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2001.
Bailey, Richard M, The dying patient, Elisabeth Kiibler-Ross, în «The dying patient’s point of view», New-York, Russell Sage Foundations, 1970.
Beaufils D., Une fin chretienne de notre vie sans douleurs, sans houte, posible, in Bioetoque ortodoxe, V, Paris, 2003.
Buta M.G., Buta Liliana, Bioetica în Pediatrie, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008.
Buta M.G., Buta Iulia Alexandra, Bioetica între mărturisire si secularizare, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2008.
Buta M.G., Responsabilitatea față de aproapele, în «Renasterea», Cluj-Napoca, 2009.
Pr. Iloaie Stefan,. Responsabilitatea morală personală si comunitară, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2009.
Larchet J.C., Crestinul în fața Bolii, Suferinței si Morții, Ed. Sophia, Bucuresti, 2004.
Marie de Hennezel, La mort intime, Ed. Robert Laffont, 1, Paris 995.
