Prima parte aici | Partea a III-a
Mă rog ca cei prezenţi aici să aibă aceeaşi atitudine prudentă. Mă îngrijorează cel care-mi spune: „Mda, martirajul! Floare la ureche! M-am prins! Bineînţeles! Voi fi martir!” Cel care vorbește cu ușurătate va face cel mai rău martiraj. Cred că se va retrage cel mai repede atunci când lucrurile se vor înrăutăţi.
Cei pe care îi căutăm, precum Sfântul Thomas Morus, spun: „Nu eu, nu cred că pot s-o fac.” Aceasta-i o atitudine creștinească corectă. Ştim ce face el la final: își va pierde literalmente capul pentru credinţă. Bineînţeles că asta e treabă de martir! Dar pentru că s-a pus mai prejos şi s-a temut că nu va reuşi, poate că tocmai astfel s-a întărit pentru a face ceea a făcut. Şi astăzi îi spunem încă povestea.
Cum anume ne putem număra între cei „aleși” este un lucru interesant de pus în discuţie, pentru că dacă ne vom mulțumi doar să acuzam statul, episcopii, papii, oamenii politici sau pe oricine altcineva, cred că vom da greş. Trebuie să fim oameni maturi, creștini adulţi. Atât timp cât vom socoti – în sens invers cuvintelor spuse de Sfântul Pavel – că trebuie, ca oameni moderni, să participăm la nedreptate, că trebuie să avem tovărăşie cu întunericul sau să ajungem la acord cu Belial, vom pierde. Așa ceva se poate întâmpla atunci când socotim că a ieşi din rândul maselor este un lucru fanatic, nebunesc, pe care-l fac doar sectarii de tipul Amish-ilor, şi, prin urmare, nu am putea face așa ceva niciodată. Trebuie să reexaminăm această idee, anume că este fanatic şi nebunesc să ieşi din rândurile celor care-L urăsc pe Christos, a celor care urăsc instituţiile noastre, care urăsc familia. Va trebui să adoptăm o atitudine diferită.
Când eram copil mi-a părut rău de soţia lui Lot – mă gândeam că fugeau din Sodoma, ea împachetase bagajele şi tocmai porniseră când deodată, iată, s-a uitat doar un pic înapoi şi pac! s-a transformat într-un stâlp de sare. M-am gândit atunci că asta e destul de dur; până când am citit ce-au spus unii dintre Sfinți Părinți și Doctori ai Bisericii. Ce însemna acea privire înapoi? De fapt, era vorba de o înclinaţie păcătoasă – era o atracţie față de ceea ce se întâmpla în Sodoma şi Gomora. Cu alte cuvinte era o tentaţie căreia nu i-a rezistat, de aceea s-a transformat într-un stâlp de sare.
Noi trebuie să fim siguri că nu suntem într-o astfel de vecinătate – precum a Sodomei – chiar acum și că nu începem să tratăm greșit lucruri precum căsătoria, homosexualitatea și toate celelalte. Vrem să depunem un efort în slujba celor din afară, vrem să arătăm caritate şi iubire şi să fim mereu o lumină ce strălucește în întuneric pentru oameni; dar, în acelaşi timp, nu putem lua în uşor aceste lucruri. Și nici nu putem folosi asta ca scuză pentru a tăcea.
Lumea este cu adevărat rea, dar copiii noștri au nevoie de telefoane mobile
Da, noi spunem: „Lumea este cu adevărat rea; este groaznic; cultura pare să fie stăpânită de demoni”. Însă imediat adăugăm: „Dar copiii noştri au nevoie de telefoane mobile, nu-i aşa?” Chiar au copiii noștri nevoie să aibă în buzunarele lor cel mai mare district roșu al pornografiei din întreaga istorie? Serios? Credem că e necesar pentru micul Ioan, de 11 ani, şi pentru micuţa Suzana, de 10 ani, să se plimbe cu chestia aceea în buzunar şi să-i spunem: „Ioan, fii atent! Nu te uita la poze indecente”? Dacă procedăm astfel vă asigur că nu suntem cu adevărat serioşi – dacă credem că gândim şi ne comportăm corect! Amintiţi-vă vechile învăţături creștine şi vechiul catehism: este deja un păcat şi simplul fapt de a te expune voluntar posibilității de a păcătui!
Poate o să întrebați cum am putea să le cerem micuţilor noştri fii să nu acorde atenţie micului monstru din buzunarul lor. Nu am putea – pur şi simplu – să nu le permitem să aibă telefoane mobile – și, de asemenea, nici ultimul gadget la modă, ultimul joc video, ultimele piese muzicale sau ultimele filme?
Ne putem ajuta copiii dacă începem să îi sprijinim câte un pic. Nu ar fi avorturi ca acum dacă nu ar exista promiscuitate, dacă nu ar fi existat revoluţia culturală ce a precedat legalizarea avortului. Vă aduceţi aminte de muzică? O parte dintre voi aveţi vârsta să vă aduceţi aminte ce s-a întâmplat în anii ’60 – revoluţia condusă de industria muzicii rock’n roll. Oamenii de vârsta părinţilor mei au fost scandalizaţi atunci şi au luptat din greu împotriva unor astfel de influențe.
Îmi amintesc cum o dată mergeam la marşul vieţii în estul Statelor Unite – eram pe atunci la un colegiu conservator pe care îl susţin și azi; un colegiu excelent. Eram împreună câţiva tineri hotărâți să facem lucruri bune: să luptăm împotriva avortului, să facem front comun în cadrul acelui Marş Naţional pentru Dreptul la Viaţă. Cu noi era un tânăr – era doar un copil, un tânăr simpatic, ce nu se gândea la asemenea lucruri, asemeni multor altora care nu se gândesc. El conducea maşina şi asculta muzică. Toţi ascultam muzică în timp ce mergeam pe drum pentru a salva copii: la radio era „The Rolling Stones” cu melodia „I can’t get no satisfaction”.
Ironia situației m-a frapat: aceştia sunt cei buni care merg la colegii catolice şi care, totuși, nu văd ce se întâmplă. De câte avorturi credeţi că sunt responsabili Mick Jagger, Keith Richards cu gunoiul pe care l-au răspândit atât de mult timp? Şi nu cred că e vorba doar de o îngrijorare de doamnă evlavioasă de la biserică. Poate sună ca şi cum ar fi, însă cred că e o îngrijorare cât se poate de realistă.
Dacă credeţi că trebuie să le puneți la dispoziție copiilor muzica şi filmele la modă cred că pierdeţi din vedere un lucru esenţial. Dacă vrem să fim cu adevărat pro-viață trebui să luptăm cu forţele culturale care sunt pro-moarte.
Şi acum, din nou, pentru părinţi: nu puteţi spune „nu” la toate, trăim in lume. Dar nu suntem ai lumii. Trebui să ne uităm unde ne aflăm acum. E un moment crucial în istorie. Cred că cei mai mulţi dintre voi ați auzit de marea mistică Ana Ecaterina Emmerich[i] – care a fost recunoscută de Biserică. Dintre numeroasele însemnări rămase de la ea exista una deosebit de interesantă – datată 1 iunie 1821. Este un fragment mai lung pe care vreau să-l citesc – deoarece mi se pare relevant pentru ceea ce vreau să explic. În 1821 fericita Ana Ecaterina Emmerich scrie următoarele, şi cred că scrie despre zilele noastre. Iată ce a văzut ea în viitor:
„Biserica pe care o văd este complet izolată ca și cum ar fi fost complet abandonată – se pare că toți au fugit. Pretutindeni văd multă mizerie, ură, trădare, ranchiună, confuzie și o orbire deplină. Oh, ce anume amenință orașele? Furtuna se apropie, vegheați! Apoi am văzut că tot ceea ce avea de-a face cu protestantismul ajunsese să domine, iar religia catolică căzu într-o decadență completă. Majoritatea preoților fură ademeniți de cunoștințele sclipitoare, dar false, ale unor tineri profesori de școală, contribuind cu toții la munca de distrugere. În acele zile, Credința va decădea foarte mult și va fi păstrată doar în câteva locuri, în câteva colibe și în câteva familii pe care Dumnezeu le-a ferit de dezastre și războaie.”
Pe de o parte, ceea ce am citit pare destul de înfricoşător. Dar de asemenea pare incitant… ce ar fi dacă – atunci când Anne Catherine Emmerich a văzut viitorul – ea ar fi văzut, de fapt, părinţii creștini de pe ambele părţi ale Atlanticului străduindu-se să-și păstreze credinţa? Ce ar fi dacă noi înșine, cei de aici, am putea câştiga dreptul de a sta alături de acele familii – din viziunea Annei Ecaterina Emmerich – care salvează credinţa în aceste vremuri teribile?
Să transformăm căminele noastre în mici biserici
Prieteni, cheia restaurării creștine este aceea de a transforma căminele noastre în acele mici biserici – sanctuare, locuri de refugiu, catacombe. Nu a ne ascunde – sunt ultima persoană care să spună asta. Trebuie să luptăm. Trebui să fim lumini. Dar dacă nu ne retragem temporar – așa cum au făcut creştinii de la început – spre a învăţa să fim lumină, spre a învăța cum să ne întărim credinţa și cum să o transmitem copiilor, acele lumini vor fi repede stinse.
Avem nevoie de „catacombe”. Trebuie să coborâm în ele spre a ne pregăti pentru luptă, în apărarea Mântuitorului Iisus Cristos şi a predaniilor Bisericii Sale. Ştiţi că catacombele, în principal, erau folosite pentru îngroparea morţilor – prin urmare nu erau locuri plăcute. Însă acestea erau locurile de închinare ascunse ale creştinilor persecutaţi şi, timp de patru secole, un mare număr de credincioşi au luat parte la serviciile religioase din catacombe în zilele de sărbătoare ale martirilor.
Însă întrebarea pe care o am pentru dumneavoastră e următoarea: cum era înainte? Cum se întâmplau lucrurile pentru acei oameni? Erau oameni așa cum suntem și noi – creştini. Realizau că ceva se rupea în lumea lor şi, de la un anumit punct în vieţile lor, își spuneau: „e timpul să mă alătur acelei comunități care se întâlnește în catacombe.”
Şi ce moment de credinţă a avut fiecare din ei! Toţi aveau o istorie despre cum mergeau în catacombe, cum se ascundeau, cum se furişau pe străzi – în timp ce în jur toată lumea „petrecea” şi, apropo, viaţa e grozavă iar tu arăţi ca un ciudat paranoic ce încearcă să ajungă în catacombe. Dar asta au făcut ei. Şi noi încă spunem acele poveşti. Noi încă povestim cum coborau în subterane, cum se ascundeau împreună cu infractorii, cum se rugau şi slujeau în secret.
Unde vreau să ajung? În acest punct: ei ştiau că se vor retrage. Ştiau că nu vor mai avea aceiaşi prieteni, aceiaşi vecini şi, probabil, anumiți membrii din propriile lor familii vor dori să scape de ei. Știau că fac ceva asemănător cu actul de a construi o arcă într-o zi însorită. Ei erau îngrijoraţi de ceva anume.
Mulţi dintre ei nu erau nici măcar botezați atunci când mergeau spre a fi alături de creştini pentru a-şi învăţa credinţa – se ostracizau singuri. Persecuţia începuse pentru ei aşa cum se întâmplă cu cei care, azi, sunt dispuşi să facă la fel: să renunţe la prieteni, la familie, la poziţie, la status-ul social, la un job bun dar unde și-ar putea pierde credinţa dacă ar alege să rămână. Erau deciși să facă asta. Întreb: dorim noi să facem asta? Considerăm că ne aflăm în acel punct în care am dori să fim ca ei?
Cred că ştim cum se sfârşeşte acest coşmar. Oricine studiază creştinismul ar trebui să-şi dea seama că numai prin creşterea numărului de martiri. Oameni care cred suficient pentru a muri pentru asta. Dar acest lucru nu înseamnă doar tristețe și jale. După cum afirmă marele scriitor Hilaire Belloc[ii] atunci când au loc persecuţii, atunci când încep să martirizeze creştinii înseamnă că revoluţia lor a eşuat.
Nu le mai rămâne nimic altceva; ei nu ne pot schimba minţile, nu ne pot spăla creierele – deci e timpul să ne împresoare şi ne arunce din nou în arenele cu lei. Belloc vede în asta un semn de speranţă: când ei ajung într-un asemenea punct noi, creștinii, biruim. Căci noi ne păstrăm credinţa. Dar trebuie să fim dispuşi, bineînţeles, să devenim martiri. Vor fi oare martiri în zilele noastre? Cred că trebui să vorbim despre asta pentru a ne întări reciproc. Nu spun că sunt gata s-o fac, însă cred cu disperare că trebuie să avem această conversaţie atunci când începem să luăm unele din aceste decizii.
Sfântul Thomas Morus a fost un exemplu de creștin care nu a dorit să fie martir. Nici eu nu sunt dornic de martiraj. Dar dacă suntem adevăraţi urmaşi ai lui Christos ar fi absurd să credem că nu vom da piept cu aşa ceva. Îl rog pe Dumnezeu să nu astfel trăim vremuri – dar gândiți-vă la istoria Bisericii noastre, la fondatorul ei, Domnul şi Mântuitorul nostru, Iisus Christos, omorât pe cruce ca un simplu infractor. A creat un precedent, ne-a lăsat să întrevedem ce va urma. Dacă vreţi cu adevărat să-l urmaţi aceasta este calea ce duce la cruce.
Primii treizeci și trei de vicari ai lui Cristos – primii 33 de papi – au fost martiri. Gândiţi-vă la poveştile cu care am crescut în copilărie, la copiii din Roma sau din alte locuri unde au fost persecutaţi, al căror sânge a irigat credinţa. Cred că Domnul nostru ne-a arătat cum creşte credinţa – din sângele martirilor. Nu numai la începuturi, ci de-a lungul întregii istorii. Şi fiecare perioadă este interesantă.
Putere, notorietate, faimă – cum să le ai pe toate și să renunți apoi la ele
Thomas Morus este unul din sfinţii mei preferaţi pentru că putem spune despre el că a fost o personalitate cu putere, prestigiu, mulţi bani, favorizat de rege – le-a avut pe toate. A avut tot ce-şi doreşte lumea de azi: putere, notorietate, faimă, bani, totul. Şi a renunţat la tot. Acesta e unul dintre lucrurile care te face să te gândeşti, ca copil, că cineva poate renunţa la tot – 100% – acel mare intelectual,unul dintre cei mai mari intelectuali ai acelor vremuri, al doilea bărbat ca putere în stat, şi acesta a renunţat la tot, şi-a pierdut capul datorită credinței sale simple că Mântuitorul Christos a murit pe o cruce şi a înviat din morţi.
Putem vedea la aceşti sfinţi, de-a lungul timpului, că chiar dacă au avut multe de pierdut ei au făcut-o oricum – de exemplu, Sfânta Perpetua. Provenea din nobilimea romană, putea fi în continuare o femeie nobilă în Roma, însă a renunţat la tot pentru a-l urma pe acel Nazarinean – care a fost executat – și pentru a practica adevărata religie în catacombe. A fost ucisă în Colloseum îndreptând sabia călăului spre propriul ei gât – asta pentru a-i convinge pe cei din jur că totul era real şi că ea credea cu tărie că prin moarte va merge la Christos. Nu aţi auzit numele Sfintei Perpetua fără a a-l auzi şi pe cel al Sfintei Felicitas, o altă credincioasă ce provenea din nobilimea romană, mamă a şapte fii. Şi-a crescut băieţii atât de virtuoși încât fiecare dorea să îndure martirajul pentru credinţă. Cei mai mulți dintre noi ne gândim că poate unii din copiii sau nepoţii noştri ar putea fi martiri, ne spunem că, da, poate, însă atunci când vor începe să ne execute copiii – iată când vine cu adevărat testul.
În mod evident, asemenea lucruri se întâmplau în creştinismul timpuriu: omorau copiii chiar în faţa mamelor lor, în faţa taţilor lor. Ei credeau cu o credinţă supra-umană; au permis să se întâmple asta având bucurie în inimile lor – la fel ca mama Macabeilor. Încă din timpurile Vechiului Testament Dumnezeu a cerut mamelor să facă asta. I-a cerut propriei mame – Sfânta Fecioară Maria – acelaşi lucru. Martirii au fondat biserica de la începuturi, și tot ei au apărat-o în toate încercările celor care au vrut s-o distrugă de-a lungul istoriei. Martirii sunt cei care au schimbat istoria.
Sper că Sfânta Margaret Clitherow[iii] este încă onorată și azi – ea este un exemplu minunat pentru zilele noastre. Era o femeie nobilă, mamă, care ajuta preoţii persecutaţi să fugă, lucru pentru care a fost arestată, băgată la închisoare și, în final, omorâtă prin strivire – pe când era însărcinată cu cel de-al al patrulea ei copil. A fost omorâtă prin strivire. Deschisă vieţii chiar şi în mijlocul persecuţiilor. Ştia ce semnifică asta. Nu a fost o întâmplare că a sfârşit în închisoare fiind însărcinată – copiii erau pentru ea un dar de la Dumnezeu. Nu era interesată să se gândească la tot, să „managerieze” situația. Era evident pentru ea că Dumnezeu e autorul vieţii. Chiar sub persecuţie ea era deschisă vieţii.
Astăzi avem cupluri căsătorite, creștine, care nu mai doresc un copil pentru că vor a doua maşină sau o casă mai frumoasă – și se complac în această atitudine.
Margaret s-a convertit pe când avea 18 ani. Ea refuza să frecventeze noua religie anglicană eretică – deci refuza să meargă la biserică – asemenea oamenilor care nu vor să meargă la slujbele contrafăcute de azi. A refuzat să meargă la noile servicii religioase ale anglicanilor – astfel că a fost ameninţată şi apoi arestată de mai multe ori. Citind viaţa ei puteţi vedea că s-ar fi putut afla în această sală: era doar o mamă, o frumoasă tânără mamă îndrăgostită de Christos şi de Biserică. Al treilea ei copilaş, William, s-a născut în închisoare. Nimic nu o oprea pe această femeie. După eliberarea a continuat să ascundă preoţi, să organizeze liturghii catolice în secret, fiind din nou arestată – pentru că au găsit un preot ascuns în casă. Avea grijă de preoţi, cavalerii Doamnei noastre, cei care sunt asemenea Mântuitorului Christos, asigurându-se că ei puteau aduce Sfintele Taine copiilor ei, prietenilor, familiei. Este prinsă, arestată şi băgată la închisoare.
Atunci când am făcut cercetări pentru această conferinţă am realizat că motivul pentru care a fost strivită a fost refuzul unui proces de apărare. A refuzat procesul de apărare deoarece ştia că copii ei ar fi fost aduşi ca martori şi ar fi fost torturaţi.
Pur şi simplu nu a dorit un proces, așa că au făcut-o să sufere strivind-o între două uşi pentru că ei sperau că va fi de acord pentru proces sub influenţa supliciului. Dar ea nu a cedat. De-a lungul a cincisprezece minute a fost strivită, încet, până a murit. Probabil că cea mai grea încercare pentru ea a fost aceea de a ști că mai era cineva strivit: micuţul copilaş din pântecele ei. Aceasta a fost dedicarea ei iar noi, astăzi, avem onoarea s-o împlinim pe a noastră. Margaret avea 30 de ani şi, întorcându-ne în timp la acel tip de convingere, la acel gen de credinţă, realizăm că astfel se poate restaura credinţa.
Trebuie să spunem copiilor noştri despre Margaret şi de multe alte exemple minunate de sfinţi. Ţara voastră e binecuvântată cu atât de mulţi. Iar acest lucru se întâmplă până în epoca modernă. Timpul e scurt, dar sunt multe poveşti ale creștinilor care au făcut lucruri similare în China, în Uniunea Sovietică, în ţările ocupate de nazişti, în Mexic.
Ştim de martirajul Fericitului Jose Louis Sanchez Del Rio; toţi ştim de cel denumit „Joselito”, micuţul Cristero[iv] care a murit la doar 15 ani. Mama sa l-a încredințat literalmente lui Dumnezeu. Nu l-a oprit din dorinţa de a deveni martir. Cât de credincioasă era familia lui – capabilă să-l susţină în timp ce îi tăiau tălpile picioarelor, îl băteau, îl torturau pentru ca în final să-l împuşte – dar nu mortal. L-au împuşcat de câteva ori pentru a nu muri imediat; în timp ce sângera, întins pe pământ, a desenat pe pământul mânjit cu sânge o cruce iar ultimele sale cuvinte au fost: „Trăiască Cristos Rege!”
Nu i-a fost frică – pentru că a fost crescut de o mamă şi de o familie care i-au permis, l-au învăţat, l-au educat să meargă pe calea crucii – dacă e necesar, pentru Cristos şi pentru vechea credinţă.
Astfel sunt înfrânte revoluţiile ateiste. Aceasta e calea restaurării creștine. Aceasta e calea restaurării credinţei, a speranţei şi a iubirii în familii până la punctul în care vor muri pentru ea. Revoluţia e fără putere în faţa unor familii ca acestea. Revoluţia nu poate atinge familii ca acestea, ele fiind animate de credinţă, ei având încredere unul în celălalt.
Se vor susţine să se sacrifice, ca în faimoasa poveste de acum 25 de ani, a unei mame din Rwanda şi a micuţelor ei fiice care erau torturate şi omorâte – o forţau pe mamă să fie martoră vrând să o tortureze astfel şi pe ea – și care a spus că trebuie să le zică ceva fetiţelor. I-au permis să se apropie de ele, s-a uitat în ochii copilelor însângerate, pe moarte, şi le-a spus: „O, Doamne, îmi pare sincer rău că te-am ofensat…” – şi a continuat să spună întregul act de pocăință micuţelor în timp ce erau omorâte. N-a făcut nici un efort să le salveze, doar a vrut să se asigure că le-a salvat sufletele pentru a merge direct la Mântuitorul Iisus Christos.
Ce povești le spunem copiilor noștri?
Aceste poveşti trebuie spuse copiilor noştri. Trebuie să le împărtăşim cu ei, să-i facem eroii credinţei noastre. Cum supravieţuieşte credinţa în astfel de familii? Cum? Şi de ce? Este din cauză că atunci când copiii îşi văd părinţii dornici să sacrifice totul pentru Christos vor face şi ei la fel. Copiii care-şi văd părinţii riscându-şi viaţa pentru a ascunde preoţi, care ascundeau Sfintele Taine – în locuri precum Japonia medievală – şi care, dacă ar fi fost prinşi că deţin o simplă cruce făcută din iarbă puteau deveni subiectul celor mai groaznice torturi sau a celor mai brutale execuţii. Și asta de-a lungul câtorva sute de ani. Copiii şi-au văzut părinţii făcând astfel de cruci – din iarbă – pentru că ele contau mai mult decât orice altceva.
În Vendée[v], Franţa, copiii şi-au văzut taţii mergând la război în marea armată catolică – iar pe mame, în spatele frontului, le-au văzut făcând mâncare și îngrijind răniții și bolnavii în spitale. Au fost şi momente amuzante. Când soldaţii din Vendée, cei din armată creștină, au început să piardă bătălia iar bărbaţii se retrăgeau, nevestele veneau peste pod cu tigăile în mâini spre a-şi bate bărbaţii: „Întoarceţi-vă la luptă. Ce credeţi că faceţi?” Nevestele şi-au împins, pur şi simplu, soţii înapoi la bătălie să lupte. Și au învins.
Ei nu erau soldaţi, erau oameni ca şi noi – familiști cărora Napoleon Bonaparte le-a zis „micii uriaşi”. A spus că ei ar fi putut merge tot drumul până la Paris spre a înăbuşi revoluţia însă a existat un inconvenient: vroiau să se întoarcă să le spună familiilor de fiecare dată când câştigau o bătălie. Erau familişti, nu erau soldaţi de carieră. Dar sunt și azi un exemplu de voinţă de a lupta şi muri pentru Christos.
De asemenea, în Mexic, cu cei numiți Cristeros, acum aproape o sută de ani, a fost acelaşi lucru: taţii şi-au pierdut slujbele, funcțiile, vieţile, iar mamele pregăteau muniția, făceau mâncare, pregăteau hainele şi toate celelalte lucruri. Astăzi avem posibilitatea să imităm aceste exemple.
Sunt sigur că pot fi întâlniți zilnic copii care-şi urmează mamele şi taţii la clinicile pro-avort pentru a lupta în această cruciadă. Implicând copiii în cruciada pentru viață îi vom ajuta să stea verticali şi să se țină departe de influenţele ce distrug credinţa şi familia.
Prin asemenea „cruciade” creștinismul a supravieţuit – deşi guverne puternice au căutat să distrugă familiile, să le strivească, să le şteargă de pe faţa pământului. Dar în intimitatea multor case creștine părinţii îşi învaţă copiii să-l cunoască şi să-l iubească pe Christos şi să aibă credinţa necesară pentru a muri pentru El. Cred că acum este acest timp de pregătire este pentru noi. Trebuie să ne asigurăm că copiii noştri sunt gata pentru această provocare. Pregătirea începe în familie, începe în case, începe cu rugăciunea fiind gata pentru această mare provocare a vieţii, păstrându-ne credinţa într-o lume care o distruge.
– Va urma –
___
NOTE
[i] Călugăriță catolică din Germania, a trăit între 1774 și 1824. Proclamată în rândul fericiților de către Papa Ioan Paul al II-lea în anul 2004. Viața sa a fost marcată de suferințe profunde, care, în cele din urmă, au țintuit-o la pat până în anul morții. În urma unor experiențe mistice excepționale, a lăsat în urma sa profeții care sunt îndelung citite și discutate până azi. În limba română, câteva dintre aceste profeții pot fi citite aici: https://www.resurrexitsicutdixit.com/viziunile-mistice-ale-fericitei-anna-katharina-emmerich/
[ii] Prolific scriitor și istoric anglo-francez, care a trăit între 1870 și 1953. Prieten apropiat al lui Gilbert Ketih Chesterton, a colaborat îndeaproape cu acesta.
[iii] Supranumită „perla din York”, Margaret Clitherow a trăit în Anglia între 1556 și 1586. În timpul teribilei persecuții dezlănțuite de anglicani împotriva Bisericii Catolice, ea a fost arestată după ce fiul ei cel mare, Henric, a plecat în Europa, la Rheims, pentru a deveni preot catolic. Sub acuzația de ascundere a unor preoți catolici – lucru pe care, într-adevăr, l-a făcut spre a le salva acestora viețile – a fost ucisă prin strivire. Însăși regina Angliei din acea vreme, Elisabeta I, ea însăși anglicană, și-a exprimat public oroarea față de modul în care a fost ucisă Margaret.
[iv] Așa-numiții „cristeros” au fost acei credincioși catolici care au luptat cu arma în mână împotriva guvernului mexican ateu condus de Plutarco Elías Calles, mason care a încercat să desființeze Biserica prin persecuție sistematică. Politicile sale au condus la războiul denumit La Cristiada dintre rezistența Catolică și militarii regimului dictatorial al lui Calles. Un film de mare succes realizat în 2012 ilustrează cu fidelitate eroismul credincioșilor din acea perioadă întunecată a Mexicului: „For Freater Glory” (link: https://youtu.be/9QUb_StcVzg).
[v] Texte consistente despre rezistența catolică din regiunea Vendée și despre genocidul dezlănțuit în timpul revoluției franceze pot fi citite în remarcabila sinteză Cartea Neagră a Revoluției Franceze (coordonator: Renaud Escande, traducere de Liliana Șomfălean, Olimpia Barbul, Sorin Barbul și Alexandra Medrea, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2010).
