Interviu cu Vlad Topan, preşedintele Institutului Ludwig von Mises România şi conferenţiar universitar la Academia de Studii Economice – București.
Tratamentul discriminator de care se „bucură” învăţământul privat din România din partea guvernului a fost în atenţia opiniei publice în ultimele săptămâni, atât impozitarea grădiniţelor, şcolilor sau liceelor private, cât şi neaplicarea principiului „finanţarea urmează elevul” trezind controverse. De altfel, guvernul a anunţat că va scuti, printr-o ordonanţă de urgenţă ce urmează a fi adoptată marţi, unităţile de învăţământ private preuniversitare de la plata impozitului pe profit. Cu toate acestea, a miza pe o atitudine non-discriminatorie, poate chiar prietenoasă, a statului faţă de formele autentice de învăţământ privat ar fi totuna cu a spera de la un monopol protejarea concurenţei, crede Vlad Topan, preşedintele Institutului Ludwig von Mises România şi conferenţiar universitar (Academia de Studii Economice, Facultatea de Relații Economice Internaţionale).
În opinia sa, impozitarea învăţământului privat preuniversitar şi neimpozitarea celui universitar ar putea fi explicată prin setea de venituri la buget (inelasticitatea mai ridicată a cererii la nivelul grădiniţelor şcolilor şi liceelor) şi prin faptul că pentru politicieni „măcar în perioadele de opoziţie, mediul universitar în general şi cel privat în particular (ridică provocări mai modeste ca profesor) reprezintă un refugiu căldicel şi onorabil pentru refacerea forţelor politice, în vederea următoarelor runde electorale”.
Sunteţi unul dintre susţinătorii activi ai diferitelor forme alternative de educaţie. De ce credeţi că statul român desfăşoară o adevărată politică de discriminare a formelor de învăţământ privat?
Văzând întrebarea dvs. nu pot rezista gândului care mă trimite la momentul în care Hristos se apără de acuza că ar scoate demonii posedat de demoni fiind, observând că asta ar echivala cu o dezbinare ilogică, nefirească şi ne-sustenabilă a împărăţiei celui rău. A miza pe o atitudine non-discriminatorie, poate chiar prietenoasă, a statului (prin autorităţile sale de resort) faţă de formele autentice de învăţământ privat ar fi totuna cu a spera de la un monopol protejarea concurenţei; de la un sistem bazat pe uniformitate şi standardizare să ocrotească diversitatea; de la un sistem bazat pe principiul arcanului să-şi seducă totuşi recruţii; de la constrângere, libertatea ş.a.m.d.
Dar nu deţinem noi monopolul asupra discriminării învăţământului privat, ca să zic aşa. Probabil că testul cel mai elocvent cu privire la atitudinea autorităţilor faţă de acesta este cel al statutului legal al educaţiei în familie (homeschooling). Şi aici România stă destul de rău (sistemul amintit este formal legal, dar sever restricţionat, cu amendamentul că există modalităţi cvasi-legale de evitare a restricţiilor), dar în compania „selectă” a Germaniei (interzis, conform unei legislaţii adoptate în perioada nazistă, încă în vigoare şi recent girată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasburg), Suediei (restricţionat sever spre interzis) sau Spaniei (statut neclar, mai degrabă interzis).
Finalmente, dacă luăm ideea de învăţământ privat cu adevărat în serios – şi asta presupune existenţa cel puţin a unei oaze, alta decât statul (familia, parohia, confesiunea sau orice alte structuri şi organizaţii private, corporatiste, pe profit sau nu, fundaţii, asociaţii, cluburi etc.) cu putere ultimă de decizie în materie educaţională (fără acreditări de stat, fără „evaluarea calităţii”, fără programă sau calificarea personalului impusă într-o formă sau alta etc.) atunci nu pot să nu constat că termenul de „discriminare” e un trist eufemism. E vorba mai degrabă, la noi ca şi aiurea, de o surdă prigoană. După falimentul socialismului economic (dacă-mi permiteţi această forţată compartimentare) şi al socialismului monetar, va trebui să internalizăm pe viitor, mai de voie, mai de nevoie, falimentul socialismului educaţional.
Principiul „finanţarea urmează copilul” este legiferat în legea educaţiei încă din 2011, însă nu a fost niciodată aplicat. Credeţi că principalul motiv este unul exclusiv bugetar sau există şi alte posibile motivaţii?
Nu cred că motivul este unul bugetar. Până la urmă, dincolo de „tehnicalităţi”, copii şi tinerii finanţabili sunt aceeaşi, nu? Mai degrabă cred şi eu, ca şi alţi analişti, că tărăgănarea vine din panica autorităţilor cu privire la posibilul efect coroziv (în ochii lor) al acestui principiu în sfera unităţilor de învăţământ de stat (forţate la un anumit tip de concurenţă care ar pune mai multă presiune pe manageri şi profesori).
Trebuie să vă spun, însă, că eu nu sunt adeptul acestui principiu nici măcar ca second best. Cred că în ultimă instanţă ar compromite bruma de învăţământ privat care a răsărit în ultimii ani (grădiniţe, şcoli primare şi gimnaziale, licee). În situaţia actuală (când „banii nu urmăresc copilul”) învăţământul privat are o anume componentă eroică, cu pronunţat efect pedagogic, după părerea mea. Nu doar că statul nu-ţi dă bani să-ţi educi copilul la şcoala privată, deşi te obligă să-l educi (în sensul stabilit de el, oficial, fireşte). Îţi şi ia oricum din taxe bani pentru a întreţine şcolile publice. Această situaţie are însă efectul pedagogic de care spuneam (pentru părinţi şi pentru cei din şcolile private, manageri şi profesori) al plasării potrivite, corecte a prezenţei etatiste în context.
Ca manager, director sau profesor, înţeleg că, bifând rigorile statului cât să nu mă închidă ca unitate de învăţământ, nu pot miza pe altceva decât pe satisfacerea nevoilor părinţilor şi copiilor care mă frecventează şi plătesc bani, de regulă serioşi. Ca părinte, oricum triez repede între cerinţele „oficiale” pe cele utile (de regulă foarte puţine; şi ele ar fi fost bifate oricum şi din interes propriu) de cele aiurea (majoritatea) şi cer de la furnizorul de servicii educaţionale conţinut laolaltă cu un permanent feed-back. În ciuda mariajului forţat tripartit (stat – şcoală – părinţi) eforturile relevante (părinţii şi şcoala) trag în direcţia care trebuie. Dezetatizarea unui astfel de sistem e – în măsura în care ar ajunge până la urmă să se realizeze – un proces natural, firesc, de completare a eforturilor prealabile.
Pe de altă parte, intervenţia statului, care descoperă dintr-o dată şi-n acest sector stindardul nediscriminării (aici între „privaţi” şi „de stat”), deşi cu aparente virtuţi, strică tocmai contextul de care am vorbit. Banul greu de obţinut şi de menţinut, dobândit de la părinţii care trebuie mulţumiţi nu cu poveşti, ci cu servicii educaţionale de calitate, sunt înlocuiţi, cel puţin parţial, cu surse de la bugetul public, de-conectate de cerinţele părinţilor, cu logica lor proprie de obţinere (mai politizată, mai birocratizată, mai arbitră în raport cu conţinutul propriu-zis al serviciilor educaţionale).
În această situaţie, parteneriatul autentic părinţi-şcoală privată se sparge. „Unităţile de învăţământ privat finanţate de stat” vor redescoperi banii uşor de obţinut care, chiar dacă nu sunt mulţi, permit rabat calitativ serios (per total o eficienţă atractivă). Vor re-descoperi oportunitatea acreditărilor, certificărilor, controalelor, standardelor oficiale etc. din teama proaspăt (re)descoperită şi ea a membrului unui cartel de potenţialii noi concurenţi. Aceştia – contemplând portofelul bugetar totuşi limitat – nu mai trebuie lăsaţi să intre în branşă „aşa, oricum”. Spiritul anterior de tip piaţă liberă – voit sau nevoit, entuziast sau reticent – intră într-o relativă paragină şi lasă loc unuia de tip corporatist (sau fascist) în care conectarea la stat şi abilităţile politice revin în centrul atenţiei.
Ca să închei răspunsul la această întrebare – deja lungit peste măsură: din perspectiva dezideratului educaţiei private autentice, sistemul de tip „finanţarea (publică; cea privată îl urmează vrând-nevrând) urmează elevul” (în privat sau la stat, sub auspiciile generale ale statului ca garant ultim) poate fi descris, după părerea mea, prin prisma zicalei „pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”. Şi are toate şansele să compromită finalmente, ideea de învăţământ privat.
Care credeţi că este motivul pentru care statul român scuteşte de la plata impozitului pe profit numai instituţiile de învăţământ superior private, nu şi grădiniţele, şcolile, primare, gimnaziale sau liceele private?
Nu pot decât să speculez aici. Probabil e un soi de program asistenţial corporatist (englezii îi zic „corporate welfare”; echivalentul ajutorului de şomaj pentru firme). Aş vedea două motive plauzibile pentru o astfel de situaţie.
Mai întâi, devotamentul părinţilor pentru proiectul numit educaţia copiilor este, cred, cu atât mai mare cu cât vorbim de vârste mai mici, tocmai pentru a le oferi „ce-i mai bun”, „o şansă/cât mai multe şanse”, „mai mult decât am avut eu”, „un start bun în viaţă” etc. Asta înseamnă, în jargon economic, că cererea pentru servicii educaţionale la vârste mici să fie relativ mai inelastică. Dacă preţul creşte, părintele va face tot posibilul pentru a se replia pe alte direcţii până să ia decizia de a tăia din porţia educaţiei copilului. Din perspectiva politicianului, tocmai în astfel de sectoare şi situaţii e bine să taxezi. Contingentul avut în vedere „duce” mult. Spre segmentul vârstelor mari – şi, deci, la limită, pentru învăţământul superior – percepţia e mai puţin dramatică şi, în consecinţă, cererea mai sensibilă la preţ (şi implicit, taxare).
În al doilea rând, cred că nu e un mister sau un secret pentru nimeni că există între învăţământul universitar (inclusiv cel aşa-zis privat, fireşte) şi sfera politică un important trafic de personal. Sfera universitară conferă, încă, prestigiu. La nivelul funcţiilor de profesor universitar, este satisfăcătoare chiar şi financiar. Fie tot timpul, fie măcar în perioadele de opoziţie, mediul universitar în general, şi cel privat în particular (care, având nefericitul privilegiu de a fi cules studenţii care n-au încăput la stat, ridică provocări mai modeste ca profesor), reprezintă un refugiu căldicel şi onorabil pentru refacerea forţelor politice în vederea următoarelor runde electorale. Datorită acestui „trafic” de personal inclusiv capacitatea de lobby a sferei universitare o depăşeşte sensibil pe cea de la nivelele de învăţământ inferioare.
Bryan Caplan (George Mason University), care-şi educă în privat, acasă, copiii, a remarcat diferenţa dintre întrebările pe care le primeşte de la economişti şi de la cunoscuţi de altă formaţie profesională. De ce credeţi că educaţia în familie (homeschooling) are în general o imagine mai bună în rândul economiştilor (sau cel puţin a unei părţi a acestora) decât în rândul altor categorii profesionale?
E posibil ca eşantionul de economişti de care s-a lovit Bryan Caplan să nu fie prea reprezentativ pentru tagmă în general. Oricum, economiştii – dacă sunt cât de cât decenţi profesional vorbind – sunt echipaţi să înţeleagă mai bine decât non-economiştii două lucruri strâns legate între ele. Întâi, că ordinea planificată şi supravegheată centralizat, de sus în jos nu este singura posibilă; există şi posibilitatea ordinii naturale, private, de jos în sus, în care planificarea se face descentralizat la nivel de individ, familie sau structuri micro bazate pe asocierea voluntară. Apoi, că sfera publică este „ţara nimănui”, în care resursele sunt alocate catastrofal şi-n care, în cel mai bun caz, dictează lipsa oricărei agende (în cel mai rău dictează agendele cele mai nefaste). Acest din urmă lucru pare complet neverosimil pentru non-economişti, deşi dacă i-ai întreba câtă încredere au în politicieni ar răspunde fără să stea pe gânduri că foarte puţină spre deloc.
Aşadar, dai o şansă homeschooling-ului dacă dai în general o şansă iniţiativelor private în orice domeniu. Te acomodezi mai uşor cu eventualele sale limite imediat ce înţelegi dimensiunea dezastrului din sfera publică. Ambele idei sunt monedă curentă în discuţiile economiştilor, lucru care ar putea sugera un răspuns şi-o posibilă explicaţie la întrebarea dvs. şi remarca lui Caplan.
În urmă cu 2 săptămâni aţi lansat unul dintre seminariile private organizate de Institutul Mises Romania, cel adresat participanţilor cu cunoştinţe economice mai avansate. Ce aşteptări aveţi de la acesta? Puteţi face o comparaţie între un astfel de seminar şi unul obişnuit?
Am lansat deja de la jumătatea lunii octombrie atât Seminarul Mises, dedicat studenţilor avansaţi – chiar observam că anul acesta este aproape unul post-doctoral, ceea ce îl apropie în spirit de modelul său, anume seminarul vienez coordonat de Mises însuşi în perioada interbelică – cât şi seminarul Cărţi mici, idei mari, dedicat iniţierii în cele trei filoane de care ne ocupăm de ceva vreme la Mises România: economia şcolii austriece, filozofia politică clasic liberală şi libertariană, precum şi spiritualitatea creştin-ortodoxă. Ambele sunt, de anul acesta, subsumate unui proiect mai amplu numit Academia privată în cadrul căruia ne propunem ca pe viitor să oferim un întreg program şi portofoliu de cursuri, seminarii, workshop-uri, conferinţe, şcoli de vară, training-uri, mentorat (în manieră clasică sau on-line) – toate valorificând cele trei filoane menţionate anterior. Şi pentru că m-aţi întrebat punctual de aşteptările legate de seminarul avansat, pot spune că de acum sper (între altele) ca pe viitor să dea corpul profesoral (the faculty, zic englezii) al „Academiei private”.
Legat de diferenţele dintre seminariile private şi cele din învăţământul public oficial, în care de asemenea activez de aproape cincisprezece ani, pot spune că diferenţele sunt evidente, izbitoare chiar. Şi am în vedere aici atât seminarul avansat, cât şi pe cel introductiv. „La stat” atmosfera a devenit din ce în ce mai mult una de „lasă-mă să te las” în relaţia profesor – student. Se citeşte puţin, disponibilitatea de a prezenta şi discuta ideile şi argumentele este minimă (şi pe cale de dispariţie, aş putea, cu tristeţe, observa), seminariile sau cursurile par să fie mai întotdeauna prea lungi şi „parcă nu se termină odată”.
„În privat” – şi trebuie să atrag atenţia că nu e vorba de acel „privat” consacrat la noi după 1989, ca remorcă docilă a sistemului de stat, fără posibilităţi de a ieşi din rând din cauza controlului strict via sistemul de acreditare, ci de „privat” în sens pur; de altfel, seminariile organizate de noi nu au niciun fel de statut legal, oficial, de produse educaţionale, încadrându-se la hobby-uri elevate, dacă vreţi – acesta e spaţiul în care educaţiei private i-a rămas să se exprime – lucrurile stau diferit. Studenţii, puţini, sunt interesaţi. De multe ori sunt cu lectura nu doar la zi, ci înainte. Vor să discute şi să dezbată şi senzaţia e că mai degrabă şedinţele programate sunt insuficiente ca timp (fiind oricum mai lungi decât tradiţionalul seminar academic de 80 până la 120 de minute). Şi s-ar putea glosa tema diferenţelor mult şi bine.
În general, economiştii mainstream pun accent pe specializare, inclusiv în învăţământ. Cu atât mai surprinzătoare este pledoaria recentă a unui laureat al premiului Nobel pentru economie, Edmund Phelps, care consideră, în articolul What Is Wrong with the West’s Economies?, ca esenţială o reîntoarcere a sistemului de educaţie, inclusiv a celei economice, către valorile “umaniste”, către canonul literaturii clasice occidentale. Credeţi că ar fi posibilă o astfel de detehnocratizare a învăţământului şi implicit a meseriei de “economist”?
Cred şi eu că aspiraţia unei mari părţi a cohortei economiştilor moderni la inginerie socială şi reglaj fin al economiei (fine-tunning the economy) este iluzorie şi constituie, vorba lui Nassim Taleb, un caz clasic de tiranie a experţilor. În acest sens şi ideea că învăţământul economic trebuie să aibă o alură tehnică, practică, pragmatică, aproape inginerească (implicit non-ideologică, non-doctrinară, non-istorică, non-culturală, non-reflexivă, non-teoretică) nu este decât o mare iluzie.
Şi această iluzie e întreţinută pe două direcţii. Prima, mai puţin gravă, ar fi că învăţământul economic poate pregăti concret şi direct relevant pentru succesul în afaceri. Discuţia e lungă, dar aici, viziunea e corectată inevitabil când fostul student şi viitorul afacerist dă nas în nas cu ireductibilitatea dinamicii datelor pieţei reale la formule, reţete şi modele gata făcute. Descoperă, cu alte cuvinte, diviziunea muncii dintre economist şi businessman. A doua direcţie, mai nefastă deoarece nu are corecţii naturale rapide şi simple, este linia pe care o putem numi „tehnocratică”. Anume că învăţământul economic poate pregăti specialişti pentru poziţii publice de decizie (de natură economică) care să intervină inginereşte, „ştiinţific”, în mersul economiei domolind-o precum face un jocheu priceput cu un cal nărăvaş.
Maniera clasică, cu mai puţine pretenţii şi cu mai mult respect pentru textele clasice ale tradiţiei de gândire economică ar da, după părerea mea rezultate net superioare. Dar, pentru a înţelege unde suntem (şi de unde am începe o astfel de reformă, dacă s-ar pune prin vreo minune problema), cred că o minoritate deconcertantă din rândul studenţilor cu care am lucrat de când activez pe linie didactică universitară au citit de la cap la coadă vreun text al lui Adam Smith („părintele economiei”) sau John Maynard Keynes (probabil cel mai cunoscut economist al secolului XX – fără ca asta să însemne că a fost şi cel mai bun). Şi observaţi că am zis să nu pledez pro domo, şi nu i-am pomenit pe Menger, Böhm-Bawerk, Mises, Hayek sau Rothbard, că situaţia ar apărea ca şi mai tristă. Dacă vreţi, proiectul Academia privată de care am vorbit mai sus ar echivala cu o încercare de a implementa metode mai apropiate de cele clasice în educaţia economică (în condiţiile în care la Institutul Ludwig von Mises – România asta se face deja demult).
Cum vedeţi viitorul învăţământului privat în România şi nu numai?
Îl văd sfârtecat între veşnica posibilitate de a răzbate ca iarba prin crăpăturile trotuarului socialismului educaţional, ferit, din diverşi factori conjuncturali, de atenţia oficială (pe de o parte) şi la fel de permanenta posibilitate ca atenţia autorităţilor să-l sufoce, mai ales cu reglementări şi cu regularizări aparent binevoitoare, nu în ultimul rând finanţarea publică (pe de alta). Cred totuşi că, dacă ne fereşte Dumnezeu de războaie, revoluţii, crize economice foarte grave, până la urmă va răzbi, deoarece judecata mea e că pe termen mediu şi lung nimeni nu va mai trăi nici măcar cu impresia că în învăţământul public se învaţă realmente ceva.
Copii, elevii, studenţii vor frecventa învăţământul public dacă sunt obligaţi, dar părinţii vor fi nevoiţi să-şi pună probleme fundamentale: Până la urmă la ce e bună educaţia? Ce înseamnă educaţia bună? Dacă nu se face în sfera şcolarizării publice, unde anume se poate face? Şi toate aceste întrebări – puse de părinţi, bunici, unchi şi mătuşi, nu de miniştri, inspectori şi parlamentari – vor căuta răspuns în singurul loc unde ar mai putea fi găsit: în sfera cooperări sociale private, anume a învăţământului privat (în sensul cel mai propriu al cuvântului).
Publicat iniţial pe Profit.ro
