Introducere
Căsătoria[1] are o mare valoare socială. Acum mai bine de 100 de ani, Curtea Supremă a Statelor Unite recunoștea căsătoria ca „baza familiei și a societății, fără de care nu ar exista nici civilizație nici progres”[2].
Curtea descria mai departe căsătoria ca „creând cea mai importantă relație în viață, având impact mai mare decât orice altă instituție asupra moralei și civilizației unui popor”[3]. „Judecătorul Holmes observa că „o formă oarecare de asociere permanentă între sexe este una dintre caracteristicile incipiente ale civilizației”[4]. Această viziune asupra căsătoriei nu este bazată doar pe noțiuni învechite de relații de familie, ci pe mii de ani de experiență culturală. Căsătoria a fost baza ordinii sociale în națiunile civilizate de-a lungul istoriei:
Încă de la începuturile istoriei, căsătoria a însemnat întotdeauna mai mult decât o uniune sexuală de durată confirmată de anumite norme sociale sau ceremonii religioase. Căsătoria a însemnat mai mult decât sex; avea consecințe asupra identității și custodiei copiilor, administrarea și dreptul de proprietate asupra unui patrimoniu, și asupra istoriei familiei pe mai multe generații, generând o moștenire și o asumare foarte durabile de identitate socială și istorie personală care implica statut social, obligații și așteptări.
Familia nu este numai o practică universală, este unitatea socială de bază a oricărei societăți, și pe fundamentul creat de ea este ridicată structura esențială a ordinii sociale – cine poate fi preferat cui, cine trebuie să se îngrijească de cine, cine poate relaționa cu cine, și în ce mod.[5]
Cercetări sociologice de prestigiu furnizează o argumentație amplă pentru a continua să tratăm căsătoria ca pe un statut singular, vrednic de a beneficia de protecția societății. Căsătoria este importantă pentru societate pentru că conferă o stabilitate și un angajament sporite relațiilor de familie; contribuie la starea de bine a individului; protejează membrii familiei cu responsabilități și obligații legale; conferă protecție fizică și emoțională femeilor și copiilor; furnizează valoare angajatorilor. Nici o altă relație, inclusiv coabitarea, nu conferă aceleași beneficii nici indivizilor, nici familiilor și nici angajatorilor.
A. Eforturi de a echivala coabitarea cu căsătoria
Numeroase grupuri promovează schimbări în legislație care să permită tratarea coabitării ca pe un echivalent al căsătoriei. Institutul Juridic American recomandă ca statele să adopte legi care să ofere anumite drepturi „partenerilor casnici” care au trăit împreună o anumită perioadă – chiar dacă motivul coabitării, pentru cele mai multe cupluri, este evitarea responsabilităților și consecințelor legale ale căsătoriei.[6] Alte grupuri militează pentru legi care să confere relațiilor homosexuale statut legal, sau politici de angajare care să trateze relațiile homosexuale ca echivalent al căsătoriei.[7] Cererile adresate angajatorilor de a oferi beneficii de „partener casnic” au ajuns câmp de bătălie major în lupta pentru acceptarea socială a relațiilor homosexuale.[8] Activiștii includ adesea cupluri heterosexuale în cererile lor de beneficii de tip „partener casnic” pentru a obține mai mult sprijin pentru cauza lor.[9] Indiferent că efortul este îndreptat către obținerea unui statut social pentru cupluri homosexuale sau heterosexuale, scopul este același: „dărâmarea căsătoriei de pe piedestalul ei” și eliminarea statutului ei unic.[10]
Toate argumentele pentru beneficii de tip „partener casnic” presupun că relațiile de coabitare sunt egale cu căsătoria și la fel de valide. Toate argumentele pentru beneficii pentru cuplurile homosexuale și pentru „drepturile civile” ale homosexualilor în general, au la bază presupunerea că relațiile homosexuale sunt egale cu cele hetero, și astfel egale cu căsătoria. Aceste presupuneri nu pot fi verificate empiric. Nu există nici o bază pentru a presupune că parteneriatele casnice de tip concubinaj în general sau relațiile homosexuale în special ar fi echivalente cu căsătoria.[11]
Activiștii argumentează că faptul că un angajator conferă beneficii de tip „partener casnic” arată că respectivul „recunoaște diversitatea și nevoile tuturor angajaților: toți angajații sunt egali, și de aceea relațiile lor sunt deasemenea egale.”[12] Dar „parteneriatele casnice” de orice fel nu sunt egale cu căsătoria, și nu pot fi tratate ca și cum ar fi același lucru.
B. Coabitarea în general nu este echivalentul social al căsătoriei
1. Stabilitate și angajament reciproc
Coabitarea nu este egală cu căsătoria în ce privește stabilitatea și angajamentul. La rata divorțurilor din ultima parte a anilor ’90, aproape 60% dintre cuplurile care se căsătoresc pentru prima dată vor rămâne căsătoriți pe viață.[13] În contrast, conform unui studiu, „două cincimi din concubinaje nu durează mai mult de un an, numai o treime durează doi ani, și doar unul din zece durează cinci ani. Durata mediană a coabitării este 1,3 ani”.[14] Un studiu mai recent a stabilit că aproape jumătate din concubinaje se termină în maxim un an, iar 90% se încheie în maxim 5 ani.[15]
Instabilitatea cuplurilor care coabitează apare cel puțin în parte datorită faptului că ele „tind să nu aibă același nivel de angajament reciproc ca cuplurile căsătorite, în ce privește dedicarea lor către continuarea relației, precum și în ce privește ezitarea de a o încheia, și sunt mult mai orientate către propria autonomie personală”[16]. Deși efectul pe termen lung al nivelurilor în creștere ale concubinajului în Statele Unite nu este încă clar, „există dovezi că înlocuirea pe scară largă a căsătoriei cu concubinajul în Suedia a dat acestei țări cea mai mare rată a disoluției familiale și a familiilor monoparentale din întreaga lume dezvoltată”.[17]
Conform recensământului din 2000, 89% dintre concubinaje sunt cupluri heterosexuale despre care este de presupus că ar fi putut sa se căsătorească dacă ar fi fost dornice să își asume responsabilitățile aferente.[18] De fapt, multe concubinaje se sfârșesc în căsătorie,[19] dar cuplurile care trăiesc împreună înaintea căsătoriei au cu 50% mai multe șanse să divorțeze.[20] „Rezultatul mai multor studii arată că concubinajul ar putea schimba atitudinea partenerilor în ce privește instituția căsătoriei, ducând fie la a face căsătoria mai puțin probabilă, fie, dacă totuși ea se încheie, la a fi mai puțin reușită.”[21]
2. Starea de bine individuală
Concubinajul nu este echivalent cu căsătoria în ce privește starea de bine fizică și psihologică. „Căsătoria este asociată cu starea de bine psihologică, cu sănătatea fizică și cu mortalitatea scăzută”.[22] Starea de sănătate a persoanelor care trăiesc în concubinaj mai asemănătoare celor care trăiesc singuri, decât celor căsătoriți.[23] În plus, cei care trăiesc în concubinaj au mai multe probleme de natură psihiatrică și sunt și înclinați să fie disfuncționali decât cei căsătoriți.[24]
Stabilitatea și dăruirea către o relație permanentă în cadrul căsătoriei contribuie deasemenea la o bogăție materială mai mare a cuplurilor căsătorite. Ele sunt mai înclinate să economisească, iar averea lor tinde să crească an de an.[25] În contrast, dăruirea reciprocă mai scăzută și accentul mai mare pus pe autonomia personală a celor care trăiesc în concubinaj împiedică dezvoltarea tipului de interdependență care produce câștig economic pe termen lung… Doar trăind împreună, chiar și pentru perioade lungi, nu creează bogăție în măsura în care căsătoria o face”.[26] Un sociolog care a studiat cum structura familială afectează patrimoniul net (active minus pasive sau datorii) a descoperit că cuplurile căsătorite au acumulat cea mai mare bogăție netă, în timp ce cuplurile care trăiesc în concubinaj au aproape aceeași bogăție netă ca mamele singure, care în mod tipic nu posedă active.[27]
3. Obligații legale
Concubinajul nu este echivalent cu căsătoria în ce privește obligațiile legale. Cuplurile căsătorite au o datorie legală să se susțină reciproc din punct de vedere financiar și, funcție de împrejurări, să plătească unul altuia datoriile.[28] Soțul /soția poate fi răspunzător chiar de cheltuielile cu caracter medical ale celuilalt, când respectivul care a primit serviciile medicale și-a declarat falimentul personal.[29] Cuplurile care trăiesc în concubinaj nu au asemenea obligații legale. În general, nici infidelitatea sexuală nici orice alt comportament nu creează sau schimbă drepturi și obligații legale pentru cuplurile care trăiesc în concubinaj.
4. Protecție pentru femei
Concubinajul nu conferă același nivel de protecție fizică pentru femei. Femeile căsătorite înregistrează niveluri mai scăzute ale violenței casnice decât femeile divorțate, despărțite sau care nu au fost niciodată căsătorite.[30] Femeile care nu au fost niciodată căsătorite sunt de 4 ori mai înclinate să fie victime ale violenței casnice decât femeile căsătorite.[31] Studiile care compară în mod direct incidența violenței casnice între cei care trăiesc în concubinaj și soți arată în mod consistent că „concubinii sunt angajați în mai mare măsură în violență decât soții”.[32] Un cercetător a sugerat că „însuși faptul de a fi parte dintr-o relație care presupune mai puțin angajament față de celălalt este posibil să creeze propria dinamică a agresiunii. Cum concubinii sunt mai puțin înclinați decât soții să fie dăruiți relației lor reciproce, rezultă că costurile asociate cu agresivitatea nu vor fi atât de mari pentru concubini ca pentru cei căsătoriți”[33].
5. Protecția copiilor
Concubinajul nu conferă același nivel de protecție fizică pentru copii. 70% dintre copiii partenerilor casnici „sunt copiii doar ai unuia dintre parteneri, ceea ce face ca aranjamentul să fie similar cu cel dintre copii și părinții vitregi…”[34] Acești copii prezintă un risc mare de a fi abuzați. Preșcolarii care trăiesc cu un părinte natural și unul vitreg sau cu părinte natural și concubin/ă „sunt estimați a fi de 40 de ori mai înclinați a fi abuzați decât copiii de vârstă similară care trăiesc cu doi părinții naturali”[35] Un studiu privind abuzul îndreptat împotriva copiilor cu mame singure a găsit că „deși partenerii mamelor se ocupau în proporție de 1,75% de îngrijirea copiilor, erau răspunzători de aproape jumătate din abuzurile săvârșite împotriva copiilor, comise de non – părinții ocupați cu îngrijirea copiilor”[36] Copiii sunt în mod clar mai în siguranță cu proprii părinți căsătoriți. Dar concubinajul sporește riscul ca o tânără să devină mamă singură, și ca copilul să crească fără părinți căsătoriți.[37]
Concubinajul sporește deasemenea probabilitatea ca un copil să crească fără o relație cu tatăl. Un studiu arată că 40% dintre copiii mai mari de 4 ani, născuți în afara căsătoriei nu-și văd niciodată tații, iar 25% își văd tații mai rar de o data pe lună.[38] Mai rău, se pare că vizitele din partea taților care nu au custodia copiilor poate avea un impact negativ asupra unora dintre aceștia, mai degrabă decât unul pozitiv.[39] Prin urmare, chiar o relație continua cu un tată necăsătorit nu poate conferi copilului beneficiile căsătoriei.
6. Valoare adăugată adusă angajatorului
Angajații care trăiesc în concubinaj (sau în coabitare sau în forma parteneriatului civil), au performanțe profesionale net mai slabe decât angajații care sunt căsătoriți. Mai mult decât atât, s-a constatat că angajații căsătoriți, în mod special bărbații căsătoriți sunt mult mai productivi, sunt mult mai fideli și prezintă un risc mult mai mic de a renunța la locul de muncă.
„Bărbații căsătoriți sunt mai eficienți decât cei necăsătoriți, deoarece instituția familiei asigură un climat cu o viață așezată, liniștită și echilibrată. Totodată, aceștia prezintă o rată scăzută a absenteismului de la locul de muncă și sunt mult mai puțin predispuși să părăsească locul de muncă sau să fie concediați. În locurile de muncă unde productivitatea poate fi măsurată în mod direct s-a demonstrat că bărbații căsătoriți sunt considerabil mai productivi decât cei necăsătoriți…”[40]
„Aceasta arată că bărbații căsătoriți au prime de salariu cu de la 10 la 40 de procente mai mult decât cei necăsătoriți”[41] În schimb, „cei necăsătoriți primesc doar jumătate din primele (bonusurile) pe care angajatorii le acordă celor căsătoriți”[42]. „Așadar, putem afirma cu tărie că, în timp ce căsătoria duce la o scădere semnificativă a consumului de alcool și/sau droguri, îmbunătățind în mod semnificativ performanța, concubinajul se află la polul opus, negativ”.[43]
C. Concubinajul persoanelor de același sex nu este echivalentul social al căsătoriei
Distincțiile dintre concubinaj și căsătorie sunt, în general, aplicabile în cazurile cuplurilor formate din persoane de același sex sau formate din persoane de sexe opuse (bărbat și femeie)- Nu există date empirice care să indice diferențe.
În state precum Olanda, Scandinavia, Canada sau Massachusetts, nu există date care să arate în mod clar că există o diferență substanțială între, pe de o parte concubinajul (coabitare, parteneriat civil) persoanelor de același sex și, de cealaltă parte „căsătoria” persoanelor de același sex. Totuși, există diferențe indiscutabile între relațiile persoanelor de același sex și căsătorie care vor continua să existe indiferent de statutul legal.
1. Procrearea
Relațiile formate din persoane de același sex nu sunt egale cu căsătoria, din punct de vedere al procreerii (reproducerii). 100% din cuplurile de același sex sunt sterile. Niciunul dintre bărbații parteneri ai unui cuplu de același sex nu poate naște un copil, fără o mamă surogat. Niciuna dintre femeile partenere ale unui cuplu de același sex nu poate naște un copil, fără un donator de spermă. În ambele cazuri enunțate mai sus, dacă unul dintre partenerii unei relații între persoane de același sex produce (are) un copil, acest fapt nu constituie procreerea (nașterea) dintre cei doi parteneri. Așadar, prezumția legală privind paternitatea cuplurilor căsătorite nu poate fi aplicată cuplurilor cu persoane de același sex. Iar un copil născut și dat în custodia unui cuplu cu persoane de același sex va fi defavorizat și lipsit de relația firească, protectivă, naturală cu o mamă sau cu un tată.
În cartea „The Case For Same-Sex Marriage”, William Eskridge Jr. scoate în evidență impactul pe care îl are incapacitatea de a procrea (de a naște copii) a relațiilor “familiale” ale cuplurilor de același sex:
„O particularitate a experienței noastre a fost accentul pus pe „familiile pe care le alegem”, după cum fericit formulează antropologul Kath Weston. Aceste tipuri de familie sunt înțelegeri fluide, solubile, independente de înrudirea, de legătura prin sânge și prin lege. Deseori marginalizați, alienați de către rude lor de sânge, persoanele homosexuale sunt mai predispuse să își bazeze suportul emoțional pe actuali(e) sau foști/foste iubiți/iubite, prieteni apropiați și vecini. Vă puteți imagina la ce complexitate se poate ajunge dacă în acest „tablou”(sistem, rețea) adăugăm și copii. Având în vedere faptul că cuplurile de același sex nu pot naște copii prin eforturile lor personale, trebuie să apară în acest cadru o persoană terță (o a treia persoană) cum ar fi: un fost(ă) soț/soție, sau un donator de spermă, sau o mamă surogat, sau un părinte sau o agenție care să ofere un copil spre adopție. „Familia pe care o alegem” poate și are întotdeauna nevoie de o persoană terță (a treia persoană). Cuplurile gay și lesbiene (homosexuale) influențează, inventează și patentează idei de configurație a familiei, iar căsătoriile homosexuale nu ar împiedica în mod grav crearea „familiilor lărgite pe care le alegem”[44].”
Indiferent de părerea unora privind dorința de a defini familiile în linii mari, ideea lui Eskridge a „familiilor pe care le alegem” este extrem de diferită de modelul actual, esențial și fundamental care este familia compusă din tată, mamă și copii.
2. Statutul istoric
„Relațiile între persoane de același sex nu au avut niciodată în istorie statutul de căsătorie”.[45] „Instituția căsătoriei definită ca uniunea dintre un bărbat și o femeie, implicând în întregime nașterea și creșterea copiilor în cadrul familiei, este arhi-cunoscută încă din vremea Cărții Genezei”[46]. „De-a lungul istoriei, majoritatea civilizațiilor importante au confirmat acest concept și, totodată, au recunoscut în mod universal și total că relațiile între persoane de același sex constituie o gravă deviere”[47]. Singurele culturi care se presupune că ar fi acceptat relațiile între persoane de același sex au fost culturile primitive sau civilizațiile aflate în decădere(declin)”[48]. „Până și în perioada din Grecia Clasică relațiile homosexuale au fost considerate ca fiind anormale”[49]. „Niciodată în istorie, nici măcar una dintre mărețele civilizații ale lumii nu a recunoscut din punct de vedere legal faptul că acele cupluri formate din persoane de același sex sunt echivalente cu căsătoria”.[50]
3. Fidelitatea
Relațiile între persoane de același sex nu includ sub nicio formă aceeași idee fundamentală de fidelitate, credință, devotament precum se regăsește în cadrul căsătoriei. Cu mult înainte de a exista legile civile care să guverneze căsătoria în America, bărbații și femeile se încredințau unii altora pentru întreaga viață, iar majoritatea covârșitoare a acestora rămâneau împreună și erau credincioși, loiali, devotați. Legile din zilele noastre privind căsătoria reflectă tradițiile care existau înainte ca legile să fie decretate. În ciuda numărului deplorabil de divorțuri și a sexualizării culturii americane, majoritatea cuplurilor căsătorite sunt credincioase, fidele. Un raport complex privitor la practicile sexuale a descoperit faptul că pentru cuplurile căsătorite „o majoritate covârșitoare a acestora sunt credincioase atâta timp cât căsătoria este intactă”.[51] De fapt, raportul arată că rata fidelității sexuale în cadrul căsătoriei era mult mai mare decât ne putem imagina din literatura de consum:
„Dintre oamenii căsătoriţi, 94% au avut un partener în ultimul an. Cuplurile care locuiau împreună au fost aproape la fel de fidele, 75% dintre oamenii care nu s-au căsătorit, dar care locuiau împreună, au avut un singur partener în ultimul an. 80% dintre oamenii care au fost anterior căsătoriţi şi coabitau la momentul chestionării au avut un partener în ultimul an.”[52]
Dimpotrivă, fidelitatea sexuală este rară în relaţiile homosexuale.[53] Un studiu legat de cuplurile de acelaşi sex dintre bărbaţi a raportat că, în 66% din cazuri, bărbaţii au avut relaţii sexuale cu altcineva decât partenerul lor, în primul an de relaţie, crescând la aproxiamtiv 90 de procente, dacă relaţia a durat mai mult de 5 ani.[54] Chiar şi cei care propun “căsătoria” între persoane de acelaşi sex admit că infidelitatea sexuală, printre bărbaţii homosexuali, ar rămâne probabil prevalentă, chiar şi dacă ar fi redefinită căsătoria. Aşa cum spune Andrew Sullivan “este mai probabil să existe o înţelegere mai mare a nevoii de relaţii extra-conjugale între doi bărbaţi, decât între un bărbat şi o femeie”.[55] Un studiu recent legat de relaţiile homosexuale, din Olanda, a descoperit că bărbaţii cu parteneri stabili au, în medie, opt parteneri sexuali de ocazie, pe an.[56]
O lesbiană, criticând bărbaţii homosexuali, a comentat infidelitatea deja notorie:
„După o perioadă de optimism legat de potenţialul pe termen lung al relaţiilor unu la unu ale bărbaţilor gay, revistele gay au început să recunoască standardele mai relaxate, care funcţionează aici, cu articole recente celebrând impactul mai mare al relaţiilor sexuale cu necunoscuţi sau propunând “monogamie fără fidelitate” – cea mai recentă formulare orwelliană, pentru a justifica două lucruri incompatibile.” [57]
Mai mult decât atât, ca şi în cazul coabitării heterosexuale, durata media a relaţiilor homosexuale este scurtă, cele mai mult durând mai puţin de un an. În ceea ce probabil este cel mai extins studiu asupra relaţiilor de acelaşi sex, de la această dată, cercetătorii au descoperit că numai 15,0% dintre bărbaţii homosexuali şi 17,3% dintre femeile lesbiene au avut vreodată relaţii care au durat mai mult de 3 ani. Doar câţiva au stat împreună mai mult de 10 ani (4 din 252 de bărbaţi şi 1 din 138 de femei).[58]
4. Legea şi Politicile ar trebui să fie bazate pe generalităţi, nu pe excepţii
În timp ce unele cupluri trăiesc împreună în relaţii informale mai mulţi ani, aceasta nu reprezintă experienţa obişnuită pentru cuplurile de acelaşi sex sau de sex opus. Chiar şi când cuplurile care coabitează rămân împreună pe termen lung, relaţiile lor nu au tendinţa de a deveni mai mult precum căsătoria.
În schimb, “cei care locuiesc împreună şi sunt în relaţii pe termen lung sunt în dezavantaj (în termeni de calitate a relaţiei şi de angajament), faţă de cei care au locuit împreună pe perioade mai scurte şi faţă de cei care sunt căsătoriţi.”[59] Rezultatul este adesea o creştere semnificativă a ratei depresiei.[60] De aceea, orice cuplu coabitant, care rămâne împreună pentru mai mulţi ani şi are o relaţie bună, este o excepţie neobişnuită, de la regula generală.[61] Aşa cum a recunoscut judecătorul Posner, când a respins o reclamaţie despre protecţia egală, a unei femei care locuia cu un bărbat de mai mult de 20 de ani: “legea şi politicile sunt bazate pe general, mai degrabă decât pe idiosincrazie.”[62]
Concluzie
Guvernul şi angajatorii privaţi, istoric vorbind, au adoptat mereu politici care susţin şi încurajează căsătoria, deoarece valoarea socială a căsătoriei cântăreşte, de departe, mai mult decât valoarea altor tipuri de relaţii. Studiile din ştiinţele sociale demonestrează fără echivoc faptul că o căsătorie oferă beneficii pozitive pentru indivizi, angajatori, angajaţi şi copiii lor.
“Parteneriatele civile” nu oferă aceleaşi beneficii sociale ca şi căsătoria şi nu merită susţinerea societăţii. Guvernul şi afacerile ar trebui să distingă foarte clar între cele două tipuri de relaţii inegale. Precum Aristotel a observat în Etica Nicomahică „Nedreptatea apare când… inegalii sunt trataţi egal.”
__
Referințe
[1] Termenul englez „căsătorie” a însemnat uniunea dintre soț și soție, bărbat și femeie, din cel târziu secolul XIV. A se vedea Merriam Webster’s Collegiate Dictionary–Tenth Edition 713 (1993) (definiția căsătoriei). Dicționarele vechi ale limbii engleze susțin toate acest înțeles. Vezi, de exemplu, Thomas Dyche & William Pardon, A New General English Dictionary (1740) (Căsătoria : „acel contract onorabil prin care persoane de zece diferite îl încheie una cu cealaltă”); James Buchanan, Linguae Britannicae Vera Pronunciatio (1757) (Căsătoria : „un contract civil, prin care un bărbat și o femeie se unesc”) ; Noah Webster, A Compendious Dictionary of the English Language 185 (1806) (Căsătoria :”actul de uniune între bărbat și femeie”); Noah Webster, An American Dictionary of the English Language 518 (1830) (Căsătoria :”Actul de a unui un bărbat și o femeie pe viață”) ; James Knowles, A Critical Pronouncing Dictionary of the English Language 425 (1851) (Căsătoria :”Actul de uniune a bărbatului și femeii pe viață “). Definiția istorică a căsătoriei a continuat neschimbată până în perioada modernă. Vezi Merriam Webster’s Collegiate Dictionary–Tenth Edition 713 (1993) (” 1 a: starea de a fi căsătorit b: relația reciprocă a bărbatului și femeii : VIAȚĂ CONJUGALĂ”).
[2] Maynard v. Hill, 125 U.S. 190, 211 (1888).
[3] Ibid., 125 U.S. 205.
[4] Oliver Wendell Holmes, Jr., Natural Law, 32 Harv. L. Rev. 40, 41 (1918).
[5] James Q. Wilson, The Marriage Problem: How Our Culture Has Weakened Families 66 (2002). “Prin familie,” Wilson “înțelege a obligație de durată, protejată de societate, între un bărbat și o femeie, care autorizează relația sexuală dintre ei si purtarea de grijă de copii.” Ibid. at 24.
[6] American Law Institute, Principles of Family Dissolution Chapter 6. Propunerile ALI se referă la drepturile “partenerilor casnici” în ce privește încetarea relației, iar nu la îngrijirea medical sau alte beneficii pe perioada relației.
[7] Vezi, de ex. Sally Kohn, The Domestic Partnership Organizing Manual for Employee Benefits, The Policy Institute of the National Gay and Lesbian Task Force (June 1, 1999), www.ngltf.org/downloads/dp/dp_99.pdf.
[8] Ibid., pp. 1, 26.
[9] Ibid., pp. 1-3.
[10] Vezi Irizarry v. Board of Ed., 251 F.3d 604, 609 (7th Cir. 2001) (“Lambda vrea să dea jos căsătoria de pe piedestalul său prin cererea adresată comitetului de educație de a trata cuplurile heterosexuale necăsătorite la fel ca pe cele căsătorite, astfel încât căsătoria să își piardă o parte din puterea de atracție”).
[11] Ponderea covârșitoare a autorității a susținut că relațiile homosexual nu sunt echivalente cu căsătoria. Vezi, de exp., Standhardt v. Superior Ct., 77 P.3d 451, 462-63 (Ariz. Ct. App. 2003); vezi, deasemeni Andersen v. King County, 138 P.3d 963, 979 (Wash. 2006); Hernandez v. Robles, ___ N.E.2d ___, 2006 WL 1835429, pp. 6-7 (N.Y., July 06, 2006); Citizens for Equal Protection v. Bruning, 455 F.3d 859, 868 (8th Cir. 2006).
[12] Sally Kohn, The Domestic Partnership Organizing Manual for Employee Benefits, p. 26 (evidențiere adăugată).
[13] David Popenoe and Barbara Dafoe Whitehead, The State of Our Unions: The Social Health of Marriage in America 2000, p. 27, The National Marriage Project at Rutgers (2000), disponibil la http://marriage.rutgers.edu/NMPAR2000.pdf.
[14] Larry L. Bumpass and James A. Sweet, National Estimates of Cohabitation, 26 Demography No. 4, 615, 620-21 (November 1989) (evidențiere adăugată).
[15] Daniel T. Lichter, Zhenchao Qian, and Leanna M. Mellott, Marriage or Dissolution? Union Transitions Among Poor Cohabiting Women, 43 Demography No. 2, 223 (May 2006).
[16] David Popenoe & Barbara Dafoe Whitehead, Should We Live Together? What Young Adults Need to Know about Cohabitation before Marriage, p. 5 (June 2002), The National Marriage Project at Rutgers, http://marriage.rutgers.edu/Publications/swlt2.pdf.
[17] Irizarry, 251 F.3d at 608 (citing David Popenoe, Disturbing the Nest: Family Change and Decline in Modern Societies 173-74 (1988)).
[18] Tavia Simmons & Grace O’Neill, Households and Families: 2000, Census 2000 Brief, pp. 1, 7 and Table 2, U.S. Census Bureau, U.S. Department of Commerce, www.census.gov/prod/ 2001pubs/c2kbr01-8.pdf. Doar 11 la sută dintre concubini–6/10 din 1% dintre toate gospodăriile–sunt cupluri homosexuale. Ibid.
[19] Tranziția către căsătorie este dificilă în mod special pentru femeile sărace. Lichter, et al., supra n. 15, p. 223.
[20] Susan L. Brown & Alan Booth, Cohabitation versus Marriage: A Comparison of Relationship Quality, 58 Journal of Marriage and the Family 668, 669 (Aug. 1996); Pamela J. Smock, Cohabitation in the United States: An Appraisal of Research Themes, Findings and Implications, 26 Annual Review of Sociology 1, 6 (2000) (“Coabitarea premaritală tinde să fie asociată cu o calitate scăzută a căsătoriei și să crească riscul de divorț”); William G. Axinn and Jennifer S. Barber, Living Arrangements and Family Formation: Attitudes in Early Adulthood, 59 Journal of Marriage and the Family 595, 605 (1997) (“cohabiting experiences change people’s attitudes toward divorce in the direction of greater acceptance”).
[21] Popenoe & Whitehead, supra n.16, p. 5.
[22] Catherine E. Ross, et al., The Impact of the Family on Health: The Decade in Review, 52 Journal of Marriage and the Family 1059, 1061 (November 1990).
[23] Amy M. Pienta, et al., Health Consequences of Marriage for the Retirement Years, 21 Journal of Family Issues No. 5, 559, 572-73, Table 2 (July 2000).
[24] Ibid.; Susan L. Brown, The Effect of Union Type on Psychological Well-being: Depression Among Cohabitors Versus Marrieds, 41 Journal of Health and Social Behavior 241, 247-48 (September 2000).
[25] Linda J. Waite and Maggie Gallagher, The Case for Marriage: Why Married People Are Happier, Healthier, and Better Off Financially 112 (2000).
[26] Ibid. at 117.
[27] Ibid. at 111.
[28] Vezi, de exemplu, Magee v. Magee, 206 Ariz. 589, 592, 81 P.3d 1048, 1051 (Ariz. Ct. App. 2004) (citing A.R.S. § 25-319); Miner v. Miner, 727 So. 2d 1080 (Fla. Ct. App. 1999) (ambii soți supuși obligațiilor matrimoniale); Bartrom v. Adjustment Bureau, Inc., 618 N.E.2d 1, 9 (Ind. 1993) (sarcina susținerii reciproce a soților continua până la finalizarea divorțului); Mont. Code Ann. §§ 40-2-106 (Răspunderea civilă pentru acte și datorii ale soțului/soției), 40-6-214 (Datoriile reciproce ale părinților și copiilor de a se întreține unii pe alții).
[29] Porter Memorial Hosp. v. Wozniak, 680 N.E.2d 13, 15-16 (Ind. Ct. App. 1997).
[30] Ronet Bachman and Linda E. Saltzman, Violence Against Women: Estimates from the Redesigned Survey, National Crime Victimization Survey Special Report, p. 4, Table 4, August, 96–0029-P (Washington, D.C.: U.S. Department of Justice, Office of Justice Programs, Bureau of Justice Statistics, 1995).
[31] Ibid. Femeile separate de soți au cel mai mare risc de abuz fizic. Ibid.
[32] Nicky Ali Jackson, Observational Experiences of Intrapersonal Conflict and Teenage Victimization: A Comparative Study Among Spouses and Cohabitors, 11 Journal of Family Violence No. 3, 191, 200 (1996).
[33] Jan E. Stets, Cohabiting and Marital Aggression: The Role of Social Isolation, 53 Journal of Marriage and the Family 669, 677 (August 1991) (citations omitted; emphasis original)
[34] Smock, “Cohabitation in the United States” at 3.
[35] Martin Daly and Margo Wilson, Child Abuse and Other Risks of Not Living with Both Parents, 6 Ethology and Sociobiology 197, 205 (1985).
[36] Leslie Margolin, Child Abuse by Mothers’ Boyfriends: Why the Overrepresentation?, 16 Child Abuse and Neglect 541, 545 (1992).
[37] Haishan Fu, et. al., Contraceptive Failure Rates: New Estimates from the 1995 National Survey of Family Growth, 31 Family Planning Perspectives No. 2, 56, Table 3 (1999) (31 la sută dintre femeile sub 20 de ani care trăiesc în concubinaj si care folosesc o metodă contraceptive ajung însărcinate în primele 12 luni); Amara Bachu, Trends in Marital Status of U.S. Women at First Birth: 1930 to 1994, Population Division Working Paper Number 20 at 3, Table 1, Figure 1, U.S. Bureau of the Census (March 1998)); Susan L. Brown & Alan Booth, Cohabitation Versus Marriage: A Comparison of Relationship Quality, 58 Journal of Marriage and the Family 668, 668 (Aug. 1996) (“Peste 10% dintre concubine trăiesc experiența nașteriiunui copil pe durata concubinajului”).
[38]Valarie King, Variation in the Consequences of Nonresident Father Involvement for Children’s Well-Being, 56 Journal of Marriage and the Family 963, 966 Table 1 (Nov. 1994).
[39]Ibid., p. 969 (“Pentru copiii negri, vizitele tatălui sunt de fapt associate cu niveluri sporite de probleme comportamentale raportate”).
[40]Waite și Gallagher, supra n. 25, p. 103.
[41]Ibid. p. 99.
[42]Ibid. p. 103.
[43]Jerald G. Bachman, et al. Fumatul, consumul de alcool și droguri în adolescență: Consecințele noilor libertăți și ale noilor responsabilități 92-93, 120-22, 141-43 (1997).
[44]William Eskridge, Jr., Cazul relațiilor între persoane de același sex 81 (1996) (notă de subsol lipsă)
[45]Aceasta este o diferență majoră între legile actuale privind căsătoria și legile privind opoziția producerii de copii de către două persoane de rase diferite. Până în anul 2000, în nicio societate din lume, relațiile între persoane de același sex nu au fost considerate ca fiind „căsătorii”. Căsătoriile inter-rasiale au fost considerate ca fiind „căsătorii” în mod aproape universal, chiar și atunci când au fost pedepsite în mod criminal.
[46]Baker v. Nelson, 191 N.W.2d 185, 186 (Minn. 1971), apel respins pentru solicitarea unei întrebări federale substanțiale , 409 U.S. 810 (1972).
[47]Peter Lubin and Dwight Duncan, Vezi nota de subsol sau apărarea din punct de vedere istoric a căsătoriei între persoane de același sex, 47 CATH. U.L. REV. 1271, 1324 (1998) (o analiză la „Cazul căsătoriei între persoane de același sex”
[48]Vezi Eskridge, supra n.44, pp.15-50
[49]Vezi Platon, Legile 636a-c (comportamentul homosexual „împotriva naturii”) (citat în K.J. Dover, „Homosexualitatea la greci” 165 (1978)). „Socrate este descris de către Platon (și de către Xenofont) ca având puternice înclinații și tendințe homosexuale (dar și heterosexuale), dar și ca promotor al unui model de relații sexuale romantice între bărbați și tineri, dar în același timp respingând în mod complet comportamentul homosexual. Acest lucru a fost clarificat de Sir Kenneth Dover în cartea sa „Homosexualitatea la greci”; un rezumat al lui Dover spune așa: “Socrate văzut din perspectiva lui Xenofont este lipsit de sensibilitatea și rafinamentul pe care le identifică Platon la Socrate, dar nu este niciun dubiu că amândoi condamnă raporturile sexuale de tip homosexual”. John M. Finnis, „Lege, moralitate și „Orientare sexuală” 9 Notre Dame J.L. Ethics & Pub. Pol’y 11, 17 (1995) (note de subsol omise)
[50] În ciuda comportamentului de tip homosexual a unuia sau doi dintre împărații romani, nici măcar William Eskridge nu afimă că legea romană recunoștea căsătoriile homosexuale. Eskridge, supra n.44, p. 23.
[51] Robert T. Michael, et al., Sex in America: A Definitive Survey 89 (1994).
[52] Ibid., p. 101.
[53]Fie că ne place sau nu, cuplurile de acelaşi sex dintre femei nu îşi pot separa statutul legal de cel al bărbaţilor. Există mai mulţi bărbaţi homosexuali, decât femei lesbiene şi moravurile sexuale ale bărbaţilor au definit mişcarea “gay”.
[54]Joseph Harry, CUPLURILE GAY 116 (1984). Vezi şi Marshall Kirk & Hunter Madsen, DUPĂ Bal, CUM ÎŞI VA ÎNVINGE AMERICA TEAMA ŞI URA FAŢĂ DE GAY ÎN ANII ’90 330 (1989) (“rata infidelităţii a bărbaţilor gay “căsătoriţi” ajunge la 100%, dacă i se dă suficient timp”).
[55]Andrew Sullivan, ÎN PRINCIPIU Normal: UN Argument DESPRE HomosexualitATE 202 (1995) (accent adăugat).
[56]Maria Xiridou, et al., Contribuţia relaţiilor stabile şi de ocazie asupra incidenţei infecţiei HIV printre bărbaţii homosexuali în Amsterdam, 17 SIDA 1029, 1031, Tabel 1 (2003).
[57]Camille Paglia, Aleg religia în defavorarea culturii gay, revistă online Salon.com la 4 (Iunie 1998).
[58]Marcel T. Saghir, M.D. şi Eli Robins, M.D., HOMOSEXUALITATEA MASCULINĂ ŞI FEMININĂ: O INVESTIGAŢIE COMPREHENSIVĂ 57, Tabel 4.13; 225, Tabel 12.10 (1973).
[59]Susan L. Brown, Efectul tipului de relaţie asupra bunăstării psihologice: depresia între cuplurile coabitante versus căsătorite, 41 Jurnal de Sănătate şi Comportament Social 241, 253 (Sept. 2000).
[60]Ibid., pp. 247-248; Susan L. Brown & Alan Booth, Cohabitare Versus Căsătorie: O comparaţie între calitatea relaţiiilor, 58 Jurnal de Căsătorie şi Familie 668 (Aug. 1996).
[61]Irizarry, 251 F.3d at 608.
[62]Id. Revendicarea lui Irizarry a fost că Consiliul de Educaţie din Chicago a încălcat dreptul ei la protecţie egală, extinzând beneficiile parteneriatelor civile pentru cuplurile de acelaşi sex, dar nu pentru cuplurile de sex oups care locuiesc împreună.
