back to top

Teme fundamentale: căsătoria (IV)

Ultima parte din capitolul despre căsătorie din eseul lui C.S. Lewis, „Mere Christianity”. Lewis realizează aici o sinteză a viziunii creştine asupra căsătoriei; această sinteză realizată pentru BBC nu este nici limitată confesional (la anglicanism), nici specifică Evului Mediu sau Renaşterii.

De ce este relevantă o astfel de sinteză? Departe de a fi doar „o părere printre multe altele” (cum zic unii), această viziune este cea care a stat şi stă la baza gândirii europene cu privire la căsătorie. Iar atunci când şcolile umaniste redefinesc căsătoria ca pe un contract sau parteneriat de afaceri, ele polemizează cu şi construiesc peste viziunea creştină (episoadele trecute, aici şi aici, explică de ce căsătoria este şi trebuie să fie mai mult decât un simplu parteneriat). Citesc, între timp, comentariile dvs., şi mă bucur să văd că acest mic serial a stârnit deja discuţii aprinse. Voi prezenta în săptămânile următoare şi părerile unor gânditori care au aparţinut sau aparţin altor confesiuni – catolici şi ortodocşi – şi chiar pe cele ale unor agnostici cu privire la această temă. Pe parcursul serialului sper să descoperim, împreună, care sunt, de fapt, ideile despre care discutăm atât de aprins dincolo de perdeaua de fum a mass-media. (C.S.)

Dragostea – un sentiment nobil, dar este în continuare un sentiment. Ei bine, nu ne putem aștepta că vreunul dintre sentimentele noastre va rezista la întreaga sa intensitate, sau că va rezista în orice fel. Cunoaşterea poate să reziste, principiile pot să reziste, obiceiurile pot să reziste: dar sentimentele vin şi pleacă. Şi, în fapt, orice ar spune oamenii, starea numită „îndrăgostire” de obicei nu rezistă prea mult timp.

Aceasta este, cred, o mică parte din ceea ce Hristos a vrut să spună atunci când a afirmat că un lucru nu va trăi cu adevărat dacă nu va muri mai întâi. Nu ajută la nimic să încerci să păstrezi orice emoţie: acesta este cel mai rău lucru pe care îl puteţi face. Lăsaţi emoţia să moară – lăsaţi-o să se stingă – şi treceţi, din acea etapă a morţii, spre pasiunea şi fericirea mai aşezate care urmează – şi veţi descoperi că trăiţi perpetuu într-o lume de noi emoţii. Dar dacă hotărâţi să vă hrăniţi dimineaţa, la prânz şi seara cu emoţii şi încercaţi să prelungiţi emoţiile în mod artificial, vor deveni, toate, din ce în ce mai slabe, şi din ce în ce mai puţine, şi veţi fi un bătrân plictisit şi deziluzionat pentru tot restul vieţii.

Şi tocmai pentru că atât de puţini oameni înţeleg acest lucru veţi auzi mulţi bărbaţi şi multe femei de vârstă mijlocie trăncănind despre tinereţea lor pierdută, la o vârstă la care noi orizontul ar trebui să li se înfăţişeze şi noi uşi să li se deschidă peste tot în jurul lor. E mult mai distractiv să înveţi să înoţi decât să continui la nesfârşit (şi fără speranţă) să te întorci la sentimentele pe care le aveai atunci când te bălăceai, băieţel fiind. O altă idee pe care o culegem din romane şi din filme este că „a te îndrăgosti” este ceva cu adevărat irezistibil; ceva care pur şi simplu te loveşte, precum pojarul. Şi, pentru că ei cred asta, unii oameni căsătoriţi aruncă prosopul şi se predau atunci când se simt atraşi de o nouă cunoştinţă. Dar eu unul tind să cred că aceste pasiuni irezistibile sunt mult mai rare în viaţa reală decât în cărţi, în orice caz, dacă vorbim despre oameni care s-au maturizat.

Atunci când întâlnim pe cineva frumos şi deştept şi înţelegător, desigur că ar trebui, într-un sens, să admirăm şi să iubim aceste calităţi. Dar nu ţine, în cea mai mare parte, de propria noastră voinţă alegerea ca această dragoste să se transforme – sau nu – în ceea ce numim „a fi îndrăgostit”? Fără îndoială, dacă minţile noastre sunt doldora de romane şi de filme şi de cântece sentimentale, şi trupurile noastre pline de alcool, vom transforma orice fel de iubire pe care o simţim în acel soi de îndrăgostire: aşa cum, dacă ai un făgaş săpat în faţa casei, toată apa de ploaie se va scurge prin acel făgaş, şi dacă porţi ochelari albaştri, tot ceea ce vezi va deveni albastru. Dar asta se va întâmpla din vina noastră. (…)

Cam atât despre doctrina creştină a permanenţei căsătoriei. Altceva, chiar mai puţin popular, rămâne să fie discutat. Soţiile creştine promit să asculte de soţii lor. În căsătoria creştină se spune despre bărbat că ar fi „capul”. Două întrebări evidente se nasc de aici: (1) De ce ar trebui să existe un cap – de ce nu egalitate? (2) De ce acest cap ar trebui să fie bărbatul?

(1) Nevoia unui cap decurge din ideea că o căsătorie este permanentă. Desigur, atâta timp cât soţul şi soţia cad de acord, nu e nevoie să se discute despre vreun cap; şi putem spera că aceasta va fi starea de normalitate într-o căsătorie creştină. Dar atunci când există o neînţelegere reală, ce urmează să se întâmple? Să o discute, desigur; dar presupun că au făcut asta şi tot nu au reuşit să ajungă la o înţelegere. Ce urmează apoi să facă? Nu pot decide printr-o majoritate de voturi, deoarece într-un consiliu format din două persoane nu poate să existe o majoritate. Desigur, doar unul din două lucruri se pot întâmpla: fie trebuie să se despartă şi să meargă fiecare pe calea sa, fie unul dintre ei trebuie să aibă un drept de veto. Dacă o căsătorie e permanentă, fie una, fie cealaltă dintre părţi trebuie, în ultimă instanţă, să aibă puterea de a decide politica familiei. Nu poţi avea o asociaţie permanentă fără să ai o constituţie.

(2) Dacă trebuie să existe un cap, de ce acela trebuie să fie bărbatul? Păi, în primul rând, există cu adevărat vreo dorinţă extrem de serioasă ca acest cap să fie femeia? Aşa cum am spus, eu unul nu sunt căsătorit, dar, aşa cum pot observa, chiar şi o femeie care vrea să fie şefă la ea acasă nu poate să admire, de obicei, aceeaşi stare de fapt când o observă la vecinii de vizavi. Va spune, foarte probabil: „Bietul domn X! De ce-i permite acelei femei îngrozitoare să-i dicteze aşa cum o face nu pot să înţeleg.” Şi nu cred că e foarte flatată dacă cineva aduce în discuţie realitatea propriei „şefii”.

Trebuie să fie ceva nefiresc legată de dominaţia soţiilor asupra soţilor, deoarece soţiile înseşi sunt pe jumătate ruşinate de aceasta şi-i dispreţuiesc pe soţii pe care-i conduc. Dar există şi un alt motiv; şi voi vorbi aici foarte deschis, în calitate de burlac, deoarece e un motiv pe care-l vezi din afară chiar mai bine decât din interior. Relaţiile familiei cu lumea exterioară – ceea ce s-ar putea numi politica ei externă – trebuie să depindă, în ultimă instanţă, de bărbat, deoarece el ar trebui să fie întotdeauna, şi de obicei este, orientat mult mai mult spre cei din exterior. O femeie se luptă, în primul rând, pentru copiii şi soţul ei împotriva restului lumii. În mod natural şi într-un anumit sens în mod de multe ori corect revendicările lor au prioritate, pentru ea, faţă de toate celelalte revendicări. Ea este tutorele special al propriilor lor interese.

Funcţia soţului este să se asigure că această înclinaţie naturală a soţiei nu este lăsată în stare de libertate. El are ultimul cuvânt ca să-i protejeze pe alţii în faţa patriotismului intens de familie al nevestei. Dacă cineva pune la îndoială acest fapt – o să vă pun o întrebare simplă. Dacă câinele dvs. a muşcat copilul vecinului, sau dacă copilul dvs. a rănit câinele vecinului, cu cine aţi vrea să vorbiţi, cu stăpânul acelei case sau cu stăpâna? Sau, dacă sunteţi o femeie măritată, să vă pun această întrebare. Oricât de tare v-aţi admira soţul, nu sunteţi înclinată să spuneţi că defectul lui principal este tendinţa de a nu lupta pentru drepturile lui şi pentru ale dvs. împotriva vecinilor la fel de viguros pe cât aţi face-o dvs.? Soţul dvs. e – un pic prea împăciuitor?

(va urma; fragmentele sunt extrase din C.S. Lewis, „Mere Christianity”; traducerea şi sublinierile îmi aparţin; am eliminat unele fragmente din eseu din jurul chestiunii divorţului, păstrând în special acele părţi în care Lewis sintetizează o viziune comună a bisericilor creştine asupra căsătoriei.)

Pentru cei interesaţi de opera lui C.S. Lewis, recomand două lecturi introductive: Problema durerii, eseu, Ed. Humanitas, 2007, traducere de Vlad Russo; Sfaturile unui diavol bătrân către unul tânăr, roman, Ed. Humanitas, 2003, traducere de Sorana Corneanu.

Al treilea episod îl găsiţi aici: Teme fundamentale: Căsătoria (III)

Cătălin Sturza
Cătălin Sturza
Doctor în filologie al Universității din Bucureşti. Jurnalist (Radio România Cultural) şi editor de carte (editura Curtea Veche). A avut colaborări la Ziua, Observatorul cultural şi Hotnews.

Cele mai recente articole