În continuarea scrisorii lui J.R.R. Tolkien către fiul său mijlociu, Michael, prezint un scurt fragment din Silmarillion, care surprinde prima întâlnire dintre Beren, un om muritor, şi Lúthien, o prinţesă elfă nemuritoare, fiica regelui Thingol Mantie Cenuşie şi a reginei Melian.
Sunt trei motive pentru care prezint acest fragment ca parte a serialului despre căsătorie. Întâi, după cum arătam în episodul trecut, modelul pentru frumoasa Lúthien este Edith, soţia lui J.R.R. Tolkien; pe piatra de mormânt a lui Tolkien şi a lui Edith sunt scrise două nume – Beren şi Luthien. În al doilea rând, povestea de dragoste dintre Beren şi Lúthien este episodul central din Silmarillion; sunt doar trei poveşti de iubire în opera lui Tolkien, între personaje care aparţin unor seminţii diferite: cea a lui Thingol (din clanul Teleri, seminţia Întâilor născuţi sau a elfilor) şi a lui Melian (din seminţia Maia, o seminţie divină); cea a lui Beren (din seminţia oamenilor) şi a lui Lúthien (din seminţia elfilor); şi cea a lui Aragorn (din seminţia oamenilor) şi a lui Arwen (din seminţia elfilor); a treia este şi cea mai cunoscută pentru cei care au văzut filmele ecranizate de Peter Jackson. În sfârşit, prezint acest episod în cazul în care cineva şi-ar imagina că J.R.R. Tolkien (şi prietenul său C.S. Lewis, unul dintre primii cititori ai trilogiei „Stăpânul inelelor”) ar trata cu uşurinţă sau n-ar înţelege cum trebuie sentimentul iubirii (link-uri către două episoade anterioare ale serialului aici şi aici). Puţine sunt fragmentele din literatură care prezintă, cu asemenea profunzime, ceea ce numim o „dragoste la prima vedere”; iar această dragoste nu este doar fericire şi orbire – este, cum arată Tolkien, „fericire şi durere totodată”, iar pentru Lúthien, cea mai înzestrată dintre toţi Copiii lui Ilúvatar, preţul dragostei va fi o „suferinţă (…) mai mare decât orice suferinţă trăită vreodată de eldalieni” (elfi, n.m.).
Tatăl lui Lúthien, Thingol, va refuza să o dea pe fiica lui de soţie unui om muritor şi va inventa un şiretlic, pentru a-l trimite pe Beren la moarte: îi va cere acestuia să-i aducă un Silmaril din coroana lui Morgoth, inamicul tuturor făpturilor din Pământul de Mijloc. Lúthien îl va urma pe Beren şi, împreună, vor reuşi una dintre cele mai măreţe fapte de arme din istoria Pământului de Mijloc – însă reuşita îl va costa pe Beren viaţa, iar Lúthien, deşi nemuritoare, se va stinge şi ea de durere. (C.S.)
***
În Balada Leithian se povesteşte cum a pătruns Beren în Doriath – cu mers împiedicat, încărunţit şi gârbovit că sub povara multor ani de suferinţă, atât de mare fusese chinul îndurat pe drum. Dar rătăcind el prin pădurea Neldoreth – era de-acum vara la ceas târziu de seară, când tocmai răsărea Luna, a întâlnit-o pe Lúthien, fiica lui Thingol şi a lui Melian. Fata dansa pe iarba veşnic verde, într-un luminiş de pe malul Raului Esgalduin. În clipa în care a zărit-o, din minte i s-a şters amintirea durerii, iar el a fost învăluit că de o vrajă; căci Lúthien era cea mai frumoasă făptura dintre toţi Copiii lui Ilúvatar. Albastru îi era veşmântul, asemenea cerului umbrit de nori, dar ochii îi erau cenuşii, precum seara luminată de stele; mantia-i era brodată cu flori de aur, însă părul îi era negru, aşa cum sunt umbrele amurgului. Aidoma luminii de pe frunzele copacilor, aidoma glasului apelor limpezi, că stelele de deasupra ceţurilor lumii – astfel îi era strălucirea şi frumuseţea. Pe chip îi stăruia o lumină vie.
Deodată, ea s-a făcut nevăzută; Beren a simţit că-i piere glasul, ca şi când în juru-i se ţesuse o vrajă, şi a prins el a rătăci îndelung prin codru, ca un nebun şi stând mereu la pândă, asemenea unei sălbăticiuni, căutând-o pe fată. În inima lui îi dăduse numele de Tinúviel, Privighetoarea, fiica amurgului, în graiul Elfilor Cenuşii, căci alt nume pentru ea nu ştia. Şi, la un moment dat, a zărit-o, în depărtare, că pe o frunză purtată de vânturile toamnei sau ca pe o stea în vârful dealului, la vreme de iarnă, dar picioarele parcă îi erau priponite cu un lanţ.
Şi au venit şi zorii unei dimineţi în prag de primăvară; Lúthien dansa pe coama unui deal înverzit; şi, dintr-o dată, a început să cânte. Arzător îi era cântul, ca o săgeată pătrundea în inimă, aşa cum e şi cântul privighetorii ce se înalţă dintre porţile nopţii şi-şi revărsă glasul printre stelele ce pălesc atunci când apare soarele de dincolo de zidurile lumii; cantul lui Lúthien a desfăcut lanţurile iernii, apele îngheţate au căpătat glas şi, pe unde călcau paşii ei, florile răsăreau din pământul rece.
Atunci s-a risipit şi vraja muţeniei ce-l încătuşase pe Beren, şi el a strigat-o pe numele de Tinúviel; pădurile au purtat numele până departe. Fata s-a oprit locului, mirată, şi nu a mai fugit când Beren s-a apropiat de ea. Dar, când l-a privit, soarta lui Lúthien a fost pecetluită, căci din acea clipă l-a iubit; i s-a strecurat însă din îmbrăţişare şi a dispărut din faţa ochilor lui tocmai când se crăpa de ziuă. Beren s-a prăbuşit la pământ fără simţire, asemenea cuiva răpus de fericire şi de durere totodată; şi a rămas acolo, cufundat într-un somn adânc, pierdut parcă într-o genune de umbră, iar când s-a trezit, trupul îi era rece ca stânca, iar inima, pustiită şi părăsită. Cu mintea rătăcită, se-mpleticea ca un om lovit dintr-o dată de orbire, care încearcă să prindă cu mâinile lumina dispărută fără veste.
Astfel a început el să răscumpere cu suferinţa soarta ce-i fusese hărăzită; şi-n soarta asta a lui a fost prinsă şi Lúthien, ea, cea nemuritoare, care trebuia să împărtăşească soarta lui de muritor, liberă fiind să primească lanţurile ce-l legau pe el; ci suferinţa ei era mai mare decât orice suferinţă trăită vreodată de eldalieni.
–
(va urma; fragmentele sunt extrase din Silmarillion, Cap. XIX, „Despre Beren şi Lúthien”, traducere de Irina Horea)
Pentru o bibliografie mai cuprinzătoare a operelor lui Tolkien găsiţi pe site-ul Societăţii Tolkien, aici.
Al cincilea episod îl găsiţi aici: Teme fundamentale: Căsătoria (V)
