„Cum îi poți refuza avortul unei fetițe de 12 ani, victimă a unui incest?” se plânge indignat un susținător al avortului. „Și cum te poți numi pe tine creștin iubitor, dacă ai forța o victimă a unui viol să dea naștere unui copil rezultat din acesta?”
Oricine este pro-viață a auzit, într-o formă sau alta, asemenea provocare. Întrebările de acest tip sunt încărcate emoțional și menite să dovedească ori că cei pro-viață 1). sunt „iubitori de făt”, insensibili sau că 2). sunt etic inconsistenți, fiind de acord cu avortul în unele circumstanțe, dar nu și în altele.
Din păcate, cei mai mulți oameni cu concepții pro-viață au dificultăți în a răspunde la aceste provocări pentru că problema sarcinilor rezultate din agresiune sexuală este extrem de greșit înțeleasă, în general. Tipic, ambele tabere ale dezbaterii acceptă prezumția că femeia cu sarcină provenită din violență sexuală ar dori să avorteze și că avortul ar ajuta-o într-o formă sau alta să se recupereze după agresiune. Așa că, cel pro-viață este pus în poziția inconfortabilă de a argumenta că sanctitatea vieții este mai importantă decât nevoile victimei – cu care, pe drept cuvânt, fiecare om ar trebui să empatizeze.
De fapt, binele mamei și al copilului nu se joacă niciodată la sorți, chiar nici măcar în cazurile de agresiune sexuală. Amândoi, și mama și copilul, sunt ajutați prin apărarea vieții, nu prin perpetuarea violenței.
Motivul pentru care cei mai mulți ajung la o concluzie greșită despre avortul în cazurile de viol și de incest este că experiențele reale ale victimelor violenței sexuale care au devenit însărcinate sunt lăsate în mod repetat în afara dezbaterii. Cei mai mulți oameni, incluzând victimele unor agresiuni sexuale care nu s-au soldat cu o sarcină, își formează, de aceea, opinii bazate pe prejudecăți și temeri departe de realitate.
De exemplu, este o opinie comună că victimele violului care rămân însărcinate ar dori, în mod firesc, să avorteze. Dar în singurul studiu major cu privire la victimele însărcinate din viol, dr. Sandra Mahkorn a aflat că un procentaj de 75% până la 85% nu au ales avortul [1]. Fie și doar această dovadă ar trebui să-i facă pe oameni să ia o pauză de reflecție asupra prezumției amintite, că avortul este dorit sau că este soluția optimă pentru victimele abuzului sexual.
Studiul relatează mai multe motive pe care femeile le-au invocat pentru a nu avorta. Primul: aproximativ 70% din femei cred că avortul este imoral, chiar dacă multe cred, de asemenea, că ar trebui să existe opțiunea legală a unei alegeri. Aproximativ aceeași proporție de mame însărcinate după viol cred că avortul este doar un alt act de violență perpetuată împotriva corpului și copilului lor.
În al doilea rând, unele femei cred că viața copilului lor ar avea un sens intrinsec sau un scop pe care ele încă nu îl înțeleg. Acest copil a fost adus în viața ei de un act oribil, respingător; dar poate că Dumnezeu, sau soarta, va folosi copilul pentru un scop măreț. Binele poate veni din rău.
În al treilea rând, victimele abuzului, de multe ori, devin introspective. Simțul valoric și al respectului pentru ceilalți este mai ridicat. Ea a fost victimă; gândul că ar putea să facă din propriul său copil inocent o victimă, prin avort, este respingător.
În al patrulea rând, cel puțin la un nivel subconștient, victima ar putea să simtă că dacă poate trece prin sarcină, răul produs de viol va fi învins. Dând naștere, ea își recapătă o parte din încrederea de sine pierdută. A naște un copil, în special atunci când concepția este nedorită, este un act total lipsit de egoism, generos, curajos, o demonstrație de putere și onoare; o dovadă că victima este mai bună decât violatorul. Dacă el a fost egoist, ea poate fi generoasă. El a distrus, ea hrănește și protejează.
Dar, dacă nașterea clădește respect de sine, ce efecte are avortul? Aceasta este o întrebare care cei mai mulți oameni o ignoră. În schimb, ei prezumă că avortul cel puțin o ajută pe victima violului să lase agresiunea în urmă. Grăbindu-se să tragă o asemenea concluzie, opinia publică adoptă o viziune nerealistă asupra avortului.
Avortul nu este vreo operație magică de întoarcere în timp, care să facă o femeie „neînsărcinată”, ci un eveniment mereu foarte stresant și de multe ori traumatizant. O dată ce acceptăm că avortul are, în sine, efecte asupra vieții femeii, atunci trebuie să ne uităm cu atenție la circumstanțele speciale ale femeii rămasă însărcinată ca urmare a unui viol. O va consola cu adevărat avortul, sau doar îi va provoca mai multe răni psihicului deja rănit?
Ca să ne răspundem la această întrebare, ajută să începem prin a nota că multe femei au relatat după avort că le-au perceput ca pe o formă degradantă și brutală de „viol medical” [2]. Asemenea asociere nu e greu de înțeles.
Avortul presupune o examinare dureroasă a organelor sexuale de către un „străin mascat” care îi „invadează corpul”. O dată ce ajunge pe masa de operație, femeia pierde controlul asupra corpului său. Dacă i-ar cere medicului să se oprească, probabil că ar fi ignorată: „Este prea târziu să te răzgândești. Asta ai vrut, hai să terminăm acum.” Și în timp ce stă, încordată și neajutorată, viața ascunsă dinlăuntrul ei este literalmente expulzată. Diferența? Într-un viol, femeii îi este răpită puritatea; în acest „viol medical” îi este răpită maternitatea.
Această asociere empirică dintre avort și abuz sexual este foarte puternică pentru multe femei, în special pentru cele care au un antecedent de abuz sexual, indiferent dacă sarcina prezentă este sau nu rezultatul abuzului [3]. Este doar unul din motivele pentru care aceste femei au predispoziție către un mai puternic disconfort în timpul avortului și după.
În al doilea rând, cercetările arată că este foarte comun ca femeile post-avort să experimenteze sentimente de vină, depresie, „murdărie”, resentimente față de bărbați și încredere în sine scăzută. Mai semnificativ este că aceste sentimente sunt identice cu cele pe care femeile le trăiesc, de obicei, după un viol. Avortul, deci, adaugă la și accentuează sentimentele traumatice produse de abuzul sexual, în loc să ușureze povara psihologică a victimei.
Aceasta este experiența lui Jackie Bakker, care relatează:
„Am descoperit curând că urmările avortului au continuat un timp îndelungat după ce amintirea violului s-a estompat. Mă simțeam goală pe dinăuntru și oribilă. Nimeni nu mi-a spus despre durerea pe care o voi resimți și care va cauza coșmaruri și depresii profunde. Mi-au spus că după avort pot să îmi continui viața ca și cum nimic nu s-a întâmplat.”
Cei care încurajează avortul de multe ori o fac pentru că nu se simt comod în fața unei victime a violului, sau poate dintr-o prejudecată împotriva femeii pe care o văd ca fiind „vinovată pentru că au lăsat să se petreacă” agresiunea. A scăpa de sarcină este o cale de a ascunde problema; una „rapidă și ușoară” de a evita adevăratele nevoi sentimentale, sociale și financiare ale femeii agresate.
Potrivit lui Kathleen DeZeeuw,
„Eu, care am trăit un viol și de asemenea am crescut un copil ‘conceput din viol’ mă simt personal abuzată și insultată de fiecare dată când aud că avortul ar trebui să fie legal pe motiv de viol și incest. Simt că suntem folosiți pentru ca cei pro-avort să avanseze cauza lor, chiar dacă nouă nu ni s-a cerut să ne spunem părerea.”
Argumentul împotriva avortului în sarcina din incest este și mai puternic. Studiile arată că victimele incestului rareori sunt de acord voluntar cu un avort [4]. În loc să-și vadă sarcina ca pe una nedorită, victima incestului este mai probabil să o vadă ca pe o cale de ieșire din relația incestuoasă, pentru că nașterea copilului va expune infracțiunea sexuală. Ea este și mai probabil ca femeia să vadă purtarea copilului drept speranța de a stabili o relație adevărată de iubire, foarte diferită de relația de exploatare în care a fost prinsă.
Dar, în timp ce victima incestului poate să prețuiască sarcina pentru că îi oferă speranțe de eliberare, de a găsi dragoste creatoare, sarcina este o amenințare pentru cel care a abuzat-o. Este de asemenea o amenințare față de eventuala secretomanie patologică a altor membri ai familiei, prea speriați să recunoască abuzul. Din cauza acestei amenințări duale, victima ar putea fi forțată către un avort nedorit.
De exemplu, Edith Young, o victimă de 12 ani a incestului, lăsată însărcinată de tatăl ei vitreg, scrie douăzeci și cinci de ani mai târziu după avort:
„De-a-lungul anilor am fost depresivă, suicidală, furioasă, singură, am simțit pierderea… Avortul care trebuia să ‘fie în interesul meu’, doar că nu a fost. Atât cât pot spune, avortul le-a ‘salvat reputația’ lor, a ‘rezolvat problemele’ lor și ‘a permis vieții’ lor ‘să meargă mai departe’ bine-mersi. Cât îmi lipsește fiica mea! Îmi lipsește, în ciuda felului în care a fost concepută.”
Clinicile de avort care ignoră asemenea dovezi și neglijează, în cazurile minorelor care le trec pragul, semnele abuzului și incestului, de fapt, contribuie la agresiunea contra tinerelor fete. Nu doar că răpesc victimei copilul ei, dar ascund complicitatea, făptașul, și dau acestuia pe mână, înapoi, victima, pentru ca exploatarea să poată continua.
În final, trebuie să recunoaștem: copiii concepuți prin abuz sexual au, de asemenea, o voce care merită să fie auzită. Julie Makimaa, concepută astfel, lucrează neobosit împotriva percepției că avortul este acceptabil sau măcar necesar în cazurile de abuz sexual. Deși empatizează cu suferința pe care propria mamă a îndurat-o din partea agresorului, Julie este de asemenea, pe drept, mândră de curajul și de generozitatea femeii. Referindu-se la originea sa, Julie afirmă: „Nu contează cum a început viața mea. Ceea ce contează este cine voi deveni.”
Sunt cuvinte la care merită să luăm, cu toții, aminte.
–
[1]. Mahkorn, „Pregnancy and Sexual Assault,” The Psychological Aspects of Abortion, eds. Mall & Watts, (Washington, D.C., University Publications of America, 1979) 55-69.
[2]. Francke, The Ambivalence of Abortion (New York: Random House, 1978) 84-95, 167.; Reardon, Aborted Women – Silent No More (Chicago: Loyola University Press, 1987), 51, 126.
[3]. Zakus, „Adolescent Abortion Option,” Social Work in Health Care, 12(4):87 (1987).
[4]. Maloof, „The Consequences of Incest: Giving and Taking Life” The Psychological Aspects of Abortion (eds. Mall & Watts, Washington, D.C., University Publications of America, 1979) 84-85.
