Biopolitica în România de mâine – un SF de succes

802
0
DISTRIBUIȚI

Faptul că am ales să abordăm problema biopoliticii poate fi considerat mai mult sau mai puţin întâmplător, însă în nici un caz nu se datorează vreunei culori politice camuflate sub pielea subţire a neutralităţii aparente.

Încă de la început trebuie să vă avertizăm că nu suntem politologi, chiar dacă am vrea să fim „chirurgo-politologi” şi să îndepărtăm cangrena politicii româneşti nu prin desfiinţarea sau formarea vreunei coaliţii, ci prin „transplantarea” unor „suflete calde” şi „minţi luminate” în trupurile reci ale pseudo-politicienilor români ce încearcă să ne ducă cu zăhărelul pentru a se înfrupta din mierea dulce a patriei noastre!

Biopolitica nu este nimic altceva decât transpunerea bioeticii în mediul politic, ea fiind, probabil, mai importantă decât însuşi discursul bioetic.

Fără a medita mult sau profund, cu toţii suntem de acord că un discurs, oricât de frumos sau onest ar fi, dacă nu îşi regăseşte argumentele în legislaţie, este aproape nul. Spunem aproape inutil şi nu categoric inutil pentru că în urma procesului de condamnare a nazismului s-a creat un precedent: acela al condamnării unor „oameni” care nu încălcau legile propriei ţări, dar călcau în picioare umanitatea – ca să fim mai precişi, medicii nazişti au fost condamnaţi pentru abuzurile şi experimentele ce teoretic erau legale – conform legislaţiei naziste – însă nu şi morale.

Spre deosebire de discursul politic pre-electoral, discursul bioetic bine formulat – sau dezastruos – poate avea efecte considerabile în societatea de azi sau în cea de mâine, chiar dacă nu ne este întotdeauna clar de unde „ne sare muştarul” – cel dintâi discurs este mai pământesc şi se concretizează într-un fotoliu cald şi confortabil, de multe ori însoţit de un vid legislativ ce îi face geloşi şi pe marii dictatori auto-zeificaţi.

În societatea contemporană mulţi sunt adepţii principiului juridic conform căruia „orice nu este interzis de lege este permis”, neţinând însă cont de valenţa actelor umane care nu sunt legiferate, ci căutând să-şi croiască drumul în viaţă strecurându-se printre porţile legislative ce nu au fost închise în timp util.

Nu credem că societatea carpato-danubiano-pontică a mileniului trei este exemplul prin excelenţă al „fentării” legislaţiei în favoarea interesului propriu, dar „nu ne este nici ruşine” cu ciocoii noştri!

În urmă cu ceva vreme vă vorbeam despre  scandalul „Fabrica de copii” şi, probabil, v-aţi întrebat de ce a fost posibil aşa ceva; vă spunem doar atât: au existat carenţe legislative, aşa cum au fost şi mai multe interese economice. Teoretic, România este semnatara unor tratate internaţionale ce interzic multe dintre practicile condamnate deja de mulţi dintre noi, dar care, probabil, continuă să aibă loc în alte părţi ale „ţării făgăduinţei daco-romane”. Să fie oare incompetenţa şi corupţia alte două ingrediente ale „ciorbei” româneşti?

Revenind la biopolitica ce probabil nici nu există în multe minţi „iluminate” – probabil, gratis, de către RENEL – ale politicienilor români, ea ar trebui să legifereze toate situaţiile în care corpul sau viaţa umană sunt actorii principali ai societăţii postmoderne (sau postumane? – îi vom analiza succint pe susţinătorii „postumanismului” cu altă ocazie).

Biopolitica ar trebui să analizeze responsabil pentru ca mai apoi să reglementeze sau să interzică practici ca: avortul, eutanasia, fertilizarea artificială, transplantul de organe, schimbarea sexului, eugenismul etc.

Nu spunem că suntem chiar în topul celor mai proaste legislaţii din lume în acest domeniu, probabil ne mai salvează şi legislaţia europeană şi tratatele internaţionale, dar ni se par totuşi „trase de păr” unele legi româneşti – aici amintim doar una dintre ele care consideră că sperma şi ovulul sunt asemenea oricărui alt ţesut uman ce poate fi donat dacă respectă regulile generale ale transplantului, neţinând cont de implicaţiile morale sau sociale.

Şi cui îi pasă de astfel de legi când ziua de mâine este şi aşa destul de sumbră pentru românul de rând care nu mai are garanţia unui loc de muncă – şi acela prost plătit şi umilitor de multe ori – sau al unei stabilităţi socio-economice?

Nouă tuturor, săraci şi bogaţi, tineri şi bătrâni ar trebui să ne pese, pentru că băieţii şmecheri se vor îmbogăţi în continuare inclusiv folosindu-se de corpurile noastre şi ale copiilor noştri. Vor face acest lucru nu doar pentru că legislaţia nu interzice anumite practici sau pentru că avem un sistem corupt, ci deoarece suntem de multe ori prea săraci sau prea inculţi ca să ne pese şi de altceva decât de „binele” personal. De exemplu, câţi dintre noi ar renunţa la un transplant dacă ar trebui să îşi cumpere respectivul organ – şi şi-ar permite luxul acesta – doar pentru că nu este moral sau legal o astfel de practică?

Nu dorim să jignim pe nimeni, dar realitatea ne arată ca avem dreptate, chiar dacă ne-ar plăcea să ne înşelăm: încă mai sunt români dispuşi să îşi vândă un organ, dar prea puţini cei care să îl doneze făcând pe bunul samaritean; încă avem o potenţială piaţă internă şi externă de ovule şi spermă ce se vinde precum cartoful – chiar dacă nu pe tarabe; încă avem medici care sunt plătiţi mizerabil şi medici care se îmbogăţesc de pe spatele săracilor etc.!

Ce ar fi de făcut? Multe, dar întrebarea este alta: ce putem face în mod concret?

Nu cu mult timp în urmă v-am fi zis să fiţi buni cetăţeni şi să vă exprimaţi responsabil votul în momentul oportun. Astăzi vă putem cere cu conştiinţa împăcată să fiţi un exemplu viu de oameni responsabili în situaţiile limită – pe care, probabil, le vor experimenta doar unii dintre voi – , să vă educaţi copiii să fie responsabili şi în acest domeniu atât de sensibil şi aparent nesemnificativ cum este cel al bioeticii şi să vă rugaţi, dacă mai credeţi în rugăciune, ca cei mulţi să nu îşi poată impune non-moralitatea.

Noi încă mai credem că moralitatea este una singură şi nu este neapărat „moralitatea celor mulţi”, că nu este relativă chiar dacă există situaţii „ad limitam”, că putem schimba ceva prin însăşi viaţa noastră, că depinde de fiecare dintre noi dacă generaţia de mâine va fi mai buna ca a noastră, unde mai bună nu înseamnă neapărat mai civilizată, ci mai umană, unde umanitatea nu este doar un ADN şi nici doar o carcasă – este cu mult mai mult: este VIAŢĂ şi nu informaţie, unde viaţă este suflet – pentru cei care mai cred în existenţa lui.

(Articol publicat in premieră în EgoPhobia n. 24)

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here