Cum legalizarea eutanasiei a schimbat pentru totdeauna Belgia

1.944 views
0
DISTRIBUIȚI

de Tom Mortier și Steven Bieseman

eutanasie-sinucidere-asistata-romaniaÎn 2002, Belgia a devenit a doua țară din lume, după vecina sa, Olanda, care a legalizat eutanasierea. În următorul deceniu, țara noastră a devenit un adevărat laborator al schimbărilor sociale radicale. Cu atâtea alte țări preocupate astăzi de legalizarea eutanasierii, acum este un moment propice să stăm o clipă și să analizăm cu atenție rezultatele.

Belgia era guvernată atunci de o coaliție a liberalilor și social-democraților. Fuseseră excluși creștin-democrații ceva mai conservatori. Cu albastru drept culoare a liberalilor și roșu a social-democraților, presa a supranumit guvernarea: Coaliția Mov.

Creștin-democrații deși au adoptat o poziție difuză privind eutanasierea, se aflau totuși în opoziție. Coaliția Mov era liberă să adopte o lege a eutanasierii în baza argumentului că o persoană ar trebuie să aibă întotdeauna posibilitatea de a „alege liber” dacă să moară sau nu. Astfel că, absolutizând ideea auto-determinării persoanelor, cele două aripi, dreapta și stânga, au găsit numitor comun.

Legea stipulează că doctorii pot ajuta pacienții să moară dacă aceștia își exprimă liber acest lucru pentru că manifestă dureri netratabile și insuportabile. Procedura menționează că pacientul trebuie să consulte un al doilea doctor independent, iar în cazul bolilor non-terminale trebuie obținută și aprobarea unui medic psihiatru independent. În practică, totuși, această independență este irelevantă. Belgia este o țară mică, în care se găsesc cu ușurință doctori îngăduitori.

O serie de cazuri recente nu lasă nicio îndoială asupra faptului că legea eutanasierii a schimbat drastic și din temelii societatea belgiană. Anul trecut, unei perechi de frați gemeni surzi de 45 de ani care nu au putut accepta ideea de a rămâne orbi i s-a admis posibilitatea eutanasierii. Doctorii au aprobat cererea lor deoarece ei oricum „nu mai aveau pentru ce trăi”. Potrivit doctorilor care au făcut injecția letală, nu a fost „mare lucru”.

În alt caz, o femeie în vârstă de 44 de ani care suferea de anorexie nervoasă cronică a fost eutanasiată. Ulterior, o altă femeie, de 64 de ani, care suferea de depresie cronică a fost eutanasiată fără a fi informate rudele. Doctorii și-au apărat deciziile explicând faptul că aceste cazuri extreme și excepționale au fost legitime pentru că toate condițiile legale au fost respectate.

Eutanasia se transformă din opțiune medicală în ideologie. Doctorii belgieni care practică eutanasierea au chiar convingerea că sunt plini de omenie deoarece îi eliberează pe oameni de suferință. Umaniștii fundamentaliști merg mai departe și descriu eutanasierea drept apogeul auto-determinării. Opinia familiei pacientului nu are oricum nicio greutate. Un doctor este îndreptățit să eutanasieze mama unei familii fără a oferi vreo explicație copiilor ei. Eutanasierea este promovată ca o modalitate „frumoasă” și pozitivă de a muri. Astfel că doctorii fac transplant de organe de la pacienții care mor în operații, pentru că se spune că le umple de sens viața. În curând, legea s-ar putea să permită ca şi copiii și pacienții care suferă de nebunie să fie eutanasiați.

Din 2002 cei care s-au opus legii, ca și noi, au fost marginalizați și tratați ca niște conservatori rigizi și lipsiți de inimă care nu se integrează în societatea postmodernă, pluralistă și progresistă a Belgiei [1]. Creștin democrații s-au dezis de valorile lor tradiționale și susțin legea. Examinarea problemei a devenit taboo pentru că aceasta ar însemna ca dreptul absolut al individului să fie violat.

Există însă critici importante la adresa legii, venite și din altă direcție decât cea a Bisericii Catolice. Filozoful belgian Herman De Dijn este un oponent declarat. El descrie Belgia drept o „societate sentimentalistă” în care valorile tradiționale au fost drastic minimizate și înlocuite de preferințe subiective [2]. O societate sentimentalistă nu mai poate subscrie valorilor etice, altele decât cele care privesc căutatea fericirii individului, adică autonomie și lipsa suferinței. Responsabilitățile specifice unei comunități și instituțiile morale sunt anulate în acest proces de căutare a bunăstării individuale; interdependența și conectivitatea sunt ignorate.

De Dijn simte că acesta este esența problemei. O persoană nu este numai un mănunchi de sentimente, opinii și preferințe individuale, ci este parte a unei specii, membru al omenirii, o verigă vitală în ecologia morală în care fiecare persoană are o valoare simbolică unică. Respectul pentru demnitatea umană include nu numai respectul pentru opiniile personale, ci și pentru conectivitatea cu cei dragi și cu societatea.

Susținătorii regimului eutanasierii resping această critică seculară, precum și influența dăunătoare a Bisericii Catolice [3]. Ideologia lor de autodeterminare absolută a devenit atât de puternică încât se transformă într-o teologie, într-un fanatism cvasi-religios. Au inventat simboluri și ritualuri încurajatoare pentru a-și exprima convingerile. Un card de auto-determinare conține ultimele dorințe ale pacientului, astfel încât serviciile sociale să știe ce au de făcut în cazul unei boli terminale. Există centre unde oamenii pot adresa întrebări despre practica eutanasierii. Se manifestă azi un fenomen de îndoctrinare pe tema autodeterminării a doctorilor și voluntarilor care poartă certificatele de eutanasiere ca niște insigne de onoare.

Cu toate acestea, noi avem nădejde. Cu siguranță există metode de a convinge publicul belgian că ceva este teribil de greșit atunci când politicienii dezbat dacă este legal sau nu ca părinții să reducă la tăcere proprii copii. Nu este omenesc și nu este științific. Nu există o scală științifică pentru a determina o suferință insuportabilă. Luând în calcul avansul cercetărilor în alinarea durerilor, eutanasierea nu este nici măcar necesară.

Ideea-cheie a mișcării verzi este că toate formele de viață sunt interconectate – chiar și noi oamenii. Mai ales noi oamenii. Treaba politicienilor este de a proteja această conectivitate. Altfel, de ce ar trebui să le pese părinților de copilul lor dependent? De ce ar trebui să le pese copiilor de părinții lor dependenți? Odată ce pierdem această conștiință că suntem legați unii de alții prin frățietate, vom sfârși prin a ucide pe toți aceia considerați poverile societății. Și într-o oarecare măsură, fiecare în parte este o povară.

Eutanasierea nu reprezintă o amenințare la adresa dogmelor religioase. Bisericile vor sta deschide indiferent de ce se întâmplă în spitale și în centre de îngrijire. Ceea ce este amenințat acum este umanismul. În loc să stăm puternici, uniți ca frații, această dogmă a autodeterminării ne separă, ne izolează pe fiecare în parte și apoi ne propune să ne omoare – dacă dorim. În Belgia zilelor noastre cu toții suntem în primejdie.

Tom Mortier și Steven Bieseman predau la Universitaea Leuven din Belgia. Ei doresc să mulțumească Profesorului emerit Herman De Dijn pentru valoroasele discuții și Sylviei Statz pentru îndrumările privind traducerea textului.

[1]. Burms A. and De Dijn H., De sacraliteit van leven en dood, Pelckmans Uitgeverij nv, Kalmthout, (2011), S. 71-89.
[2]. De Dijn H., Taboes, monsters en loterijen, Uitgeverij Pelckmans, Kapellen (2003), S. 23-25.
[3]. Burms A. and De Dijn H., De sacraliteit van leven en dood, Pelckmans Uitgeverij nv, Kalmthout, (2011), S. 91-99.

Sursa: MercatorNet. Adus în românește de Vremuri vehi și noi

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here