Fără cuvinte, despre credință: „La neuvaine”

1.007 views
0
DISTRIBUIȚI
La neuvaine (2005) este cel de-al treilea lung-metraj de ficţiune al regizorului și scenaristului canadian Bernard Emond și deschide trilogia autorului dedicată virtuților teologale (credința, nădejdea și dragostea), continuată cu Contre toute esperance (2007) și La Donation (2009). Cineastul, la origini antropolog și documentarist, s-a impus în 2001 la Cannes cu drama socială La femme qui boit, devenind treptat un reper în perimetrul filmului de artă canadian și în mediile cinefile creștine occidentale. 
 
În spaţiul catolic, “neuvaine” este o suită de nouă zile de rugăciune însoţite, eventual, de un pelerinaj. Adolescentul Francois locuieşte într-un orăşel de provincie canadiană cu bunica sa, de care a fost crescut. Lucrează la un supermarket. Este un tânăr cu un aspect greoi, introvertit și dezorientat. Curând află că bunica, singura sa rudă apropiată, suferă de o boală incurabilă şi este pe moarte. Bunica este foarte credincioasă şi nu se teme să moară, dar Francois nu este deloc pregătit să se confrunte cu singurătatea. Ajutat de bagajul de credinţă şi speranţă primit de la bunica, el pleacă într-un pelerinaj de nouă zile să se roage pentru însănătoşirea ei. Locul de închinare este o catedrală dintr-un cătun, care atrage uneori pelerinii; nu știm de ce, întrucât filmul, în laconismul său expresiv, evită orice nuanță de spectacular – miraculos, legendar sau romantic. 
 
O linie severă de orizont: este oglinda lacului de acumulare din apropiere, pe malul căruia Francois se opreşte în fiecare seară să mediteze. Acelaşi peisaj auster o atrage pe Jeanne, o femeie de vârstă mijlocie, care nu poate depăşi o teribilă tragedie: moartea unicului copil. Medic, Jeanne încearcă să uite trecutul cufundându-se în profesie, dar slujirea aproapelui nu-i ameliorează depresia. Nenorocirea ei – Jeanne recunoaște – este lipsa credinţei. Mutismul autoimpus sau declanşat fără voie, insomniile, claustrarea în sine îi agravează criza: Jeanne nu se mai suportă şi caută scăpare în suicid. Asta a adus-o în pustietatea de pe malul lacului, unde se crede complet singură. Aici o surprinde Francois. 
 
Doi însingurați în plină criză, incapabili de comunicare, care la început nu fac decât să se tulbure unul pe altul și să se spioneze în ascuns. Nici unul nu cunoaşte motivele pentru care celălalt stă rezemat ore în şir în tăcere pe marginea betonată a lacului, și nu vrea să le divulge pe ale sale. Jeanne ştie că planul ei este dejucabil de prezenţa oricărui intrus, de aceea încearcă să păstreze tăcerea. Căderea nopţii şi lăsarea frigului îi va obliga la un minim dialog. Obişnuit să ajute, Francois o conduce pe Jeanne la motelul unde sunt cazaţi amândoi, îi oferă o haină, un sandwich. El îşi spune povestea, ea tace. În Jeanne totul este colțuros: profilul feţei, încordarea privirii şi mai ales suferinţa: o revoltă absurdă, înăbuşită cu dârzenie. Un strop din încruntarea de pe fruntea femeii se dizolvă într-un oftat, când băiatul rosteşte cuvântul “credinţă”. Francois intuieşte cumva problema femeii, dar discreţia sau, poate inabilitatea de a dialoga îl fac să evite orice încurajare verbală. Jeanne nu are încredere în cuvinte, dar ar avea nevoie de un exemplu; iar Francois a beneficiat de exemplul credinței. Aşa că simpla prezenţă a lui Francois, un inocent stângaci și ursuz, pare să schimbe ceva din climatul ei interior şi, cel puţin pentru un timp, să îndepărteze gândul sinuciderii. 
 
Francois surprinde în public un gest altruist al femeii, obișnuită și ea să ajute, ceea ce-l face ca la revenirea acasă să-și întrebe bunica: “Necredincioşii se pot mântui?”. Răspunsul bătrânei, invocând bunătatea divină, se răsfrânge subtil în destinele tuturor. Jeanne este solicitată de Francois să-i consulte bunica, a cărei situaţie s-a înrăutăţit simţitor. O relaţie de întrajutorare tacită se stabileşte între cei doi. Jeanne rămâne mult peste miezul nopţii la căpătâiul bătrânei, dar aceasta moare. 
 
Cele nouă rugăciuni nu au produs miracolul așteptat, dar Jeanne şi Francois găsesc puterea să meargă mai departe, fiecare pe drumul său, hrănindu-se din exemplul de grijă şi dăruire al celuilalt. 
 
Economia verbală, jocul discret şi gestica reţinută a celor doi actori, Elise Guilbault şi Patrick Drolet, puse în valoare de austeritatea antonioniană a peisajului, conferă filmului credibilitate şi o anumită măreţie a simplității, specific septentrională, asemănătoare (mai puţin, ca tehnică de filmare) celei din filmele belgienilor Jean-Pierre şi Luc Dardenne. 
 
La neuvaine a fost distins la Locarno în 2005 cu patru premii, dintre care cel al juriului ecumenic și două pentru interpretarea celor doi protagoniști.În 2015, Bernard Emond a fost prezent la Berlin (Secțiunea criticii) cu cel mai recent film al său, Le journal d’un vieil homme, o adaptare după o nuvelă de A.P. Cehov.
DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorCe le-a făcut şcoala publică familiilor şi copiilor noştri?
Articolul următorO poveste cu final necunoscut
Elena Dulgheru
Critic de film, jurnalist, poet, traducător. Doctor în cinematografie şi media cu calificativul „Magna cum laude” (2008). Autoare a volumelor: “Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, Ed. Arca Învierii – Premiul Uniunii Cineaştilor, 2002; “De vorbă cu Marina Таrкоvskaia”, Ed. Arca Învierii, 2004; “Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, Ed. Arca Învierii, 2011. Membru al Uniunii Cineaştilor din România. Semnează în Ziarul Lumina rubrica permanentă de cinema "Retina văzduhului”. Website personal: elena-dulgheru.blogspot.ro.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here