„Lumea politică nu cunoaşte nimic din domeniul bioeticii” – interviu (2005) cu prof. dr. Vasile Astărăstoae, fostul președinte al Colegiului Medicilor

1119
0
DISTRIBUIȚI

Astarastoae-660x375

Pentru că astăzi am publicat opinia și comentariile noastre pe marginea proiectului legii de finanțare a procedurilor FIV și a lipsei de perspectivă și interes a politicienilor față de bioetică, vă oferim un interviu luat în urmă cu 10 ani prof. dr. Vasile Astărăstoae, pe atunci preşedintele Colegiului Medicilor din Iaşi, specialist în bioetică. După cum veți putea constata, nimic nu s-a schimbat de atunci în bine. Interviul ar putea fi foarte bine datat decembrie 2015…

„Lumea politică nu cunoaşte nimic din domeniul bioeticii”

Interviu cu prof.dr. Vasile Astărăstoaie, preşedintele Colegiului Medicilor din Iaşi, specialist în bioetică

DOSAR PROVITA MEDIA nr. 101, 12 aprilie 2005
Publicaţie editată de Asociaţia pentru promovarea valorilor vieţii şi ale familiei „Provita Media”

– Domnule profesor, cum apreciaţi discuţiile care au fost purtate pe marginea cazului doamnei Iliescu, care a născut la 66 de ani? Aş vrea să remarcaţi, dacă se poate, lipsa de informaţii din domeniul fertilizării artificiale din articolele ziarelor, atunci când au dezbătut acest subiect. Au lipsit informaţiile care să scoată în evidenţă golul legislativ, legat de statutul mamei-surogat, legat de condiţiile în care se face fertilizarea artificială la noi.

– Să le luăm pe rând, pe puncte.. Mai întâi, presa s-a extaziat de faptul că, România, o ţară, s-ar spune neluată în seamă, are un caz deosebit, cu care cei, care locuiesc în această ţară, ar putea să se mândrească. Cred că cei care au construit, din culise, imaginea acestui caz, au urmărit tocmai acest scop. După acest prim pas, unde s-a văzut în mod evident faptul că au lipsit informaţii despre aceste cazuri, în mass-media românească, discuţiile au luat o turnură normală. Aici ar trebui să remarc presa scrisă, care s-a lămurit foarte repede, şi care, până la urmă, a fost împotriva acestui caz. Cred că mersul dezbaterilor a fost unul normal. Nu putem cere informaţii mai multe ziariştilor, din moment ce medicii, cum s-a văzut, nu au arătat că posedă asemenea informaţii.

– Au apărut, cum spuneţi dv. dezbateri, au apărut articole informate, care arătau că un asemenea caz este unic şi se află în afara legii. Dar, spun eu, ziariştii nu au dus până la capăt acest caz – nu ştiu din ce motive – , pentru că nu au adâncit anchetele şi nu au cerut instituţiilor abilitate să intervină. Nu s-a cerut intervenţia Colegiului Medicilor, de exemplu.

– Era foarte greu ca această instituţie, Colegiul Medicilor, să ia o decizie hotărâtoare, în acest caz. Presa a oferit câteva informaţii, care au fost un punct de plecare, dar medicii de la Colegiul Bucureşti au procedat ca Pilat din Pont..

– Adică s-au spălat pe mâini, au pasat această problemă altor instituţii, să înţeleg.

– Colegiul Medicilor a cerut să nu se mai iniţieze nici un caz de acest gen, dar nu aveau în codul deontologic nici un text pe marginea căruia să condamne doctorii care au efectuat o asemenea operaţie. Revenind la discuţiile care s-au purtat în presă, aici ar trebui să remarc faptul că televiziunile, spre deosebire de presa scrisă, nu au făcut imagine pozitivă decât unei părţi. Adică au fost părtinitori cu medicii. Şi nu ştiu de ce.

– Cum apreciaţi poziţia clasei politice?

– A luat o poziţie publică România Mare, prin doamna Buruiană, care a dovedit că nu cunoaşte nimic din acest domeniu. A mai existat o poziţie din partea Partidului Naţional Liberal, din partea doamnei Mona Muscă, care a avut cel puţin decenţa să spună public că nu se pricepe şi lasă să-şi spună punctul de vedere cei care cunosc, cei care au informaţii. S-a văzut, spun eu, că lumea politică nu cunoaşte nimic din domeniul bioeticii. Nu pot să-mi dau seama a cui este vina, din ce cauză oamenii politici nu sunt interesaţi de acest domeniu.

– Aş vrea, în al doilea rând, să vă spuneţi părerea cu privire la problemele de ordin instituţional, care ţin de corupţia din aceste instituţii, care ţin de sistemul sanitar din România în ce priveşte manipularea ovulelor?

– În legea, care se află acuma în fază finală, noi am cerut să se constituie o comisie, comisia pentru supravegherea reproducerii asistate. Ea va fi o instituţie independentă, care se va forma în urma unui ordin al ministrului Sănătăţii. Va fi, de fapt, aşa cum am discutat cu ministrul Cinteză, comisia de bioetică a ministerului.

„Nicăieri în lume nu s-au făcut recoltări de ovule ca la noi…”

– Cum se face controlul embrionilor supranumerari, ce rămân în urma operaţiilor de fertilizare, în aceste centre FIV?

– Şi eu am pus o asemenea întrebare Comisiei de Sănătate a Camerei Deputaţilor, care m-a asigurat că acea comisie de supraveghere va controla aceste instituţii. Eu consider că o asemenea problemă, cea a sorţii embrionilor supranumerari, trebuia să fie consemnată în lege.

– În acelaşi timp, aş întreba dacă dv., ca reprezentant, cred, în această comisie, veţi cere o analiză, un control riguros, al centrelor FIV din România?

– Cine cunoaşte cum funcţionează aceste centre?! Aici este o problemă foarte importantă. Prin acele norme, la elaborarea cărora cred că voi contribui şi eu, având în vedere că este vorba de Comisia de Bioetică a ministerului, voi propune să fie introduse forme foarte restrictive, privind funcţionarea acestor centre. Vom individualiza, vom focaliza aceste centre, vom vedea cum funcţionează, cum sunt acreditate.

– Ele au fost acreditate, după cum a declarat domnul profesor Marinescu şi domnul profesor Virgil Ancăr, de instituţii similare din străinătate, din Israel sau Franţa.

– Chiar dacă au fost acreditate de instituţii de specialitate, aceste instituţii vor trebui să fie acreditate şi în România. Aceasta este procedura care funcţionează şi în alte domenii. Cineva care îşi ia diploma în străinătate este obligat să-şi echivaleze studiile, să se acrediteze şi în România. A existat, cum se vede, un vid legislativ, nu ştiu din a cui vină. În 1999 s-a discutat un proiect de lege privind reproducerea asistată, la sediul UNESCO. Era un proiect mult mai restrictiv decât acesta, în care erau prevăzute multe probleme, printre care şi felul cum se face recoltarea de ovule. Nicăieri în lume nu s-au făcut recoltări de ovule ca la noi… Femeia care acceptă să facă acest lucru nu o poate face decât de maximum două ori, trebuie să fie căsătorită iar soţul ei trebuie să semneze şi să urmărească ce se întâmplă. Să ştie câte ovule au fost recoltate, câţi embrioni au fost implantaţi şi ce se întâmplă cu ceilalţi embrioni. De asemenea, donatorii de spermă. Un bărbat nu poate să facă acest lucru decât de trei ori maximum. Or, la noi acest lucru nu este controlat. Din păcate, şi actuala lege este mult prea liberală. S-a pus problema incestului, dar, în forma în care este acum, când nu se ştie ce se întâmplă cu embrionii supranumerari, când nu este reglementat numărul de recoltări de ovule, de spermă, pericolele cosanguinităţii sunt mult mai ridicate.

– După cum spuneţi dv., se înţelege că în România această activitate, care are un scop umanitar, se poate transforma în una comercială. Gândiţi-vă şi la nivelul de corupţie care există în România.

– V-am spus, legea este foarte blândă. Cei care ar încălca acest capitol, ar plăti o amendă penală, a cărei valoare este foarte mică. Suma pe care ar plăti-o într-un asemenea caz, cel vinovat şi-ar recupera-o dintr-o singură recoltare.

– În ce măsură actuala legislaţie, având în vedere aceste slăbiciuni instituţionale care există la noi, interzice cercetările pe embrioni, care ar putea deveni materie primă pentru laboratoarele din străinătate ce produc celule embrionare stem?

– Avem legea nr. 17 care ratifică Convenţia de la Oviedo, unde sunt precizate asemenea interdicţii. De asemenea, noi, în Codul deontologic al medicilor, am trecut condiţii foarte restrictive privind cercetarea pe embrionii umani.

– Într-un fel, deocamdată, în toată lumea cercetarea pe embrioni este blocată. În acest moment mari slăbiciuni există în ce priveşte cercetările care se fac pentru a obţine celule stem embrionare. Sunt ţări în lume unde acest domeniu este blocat. Din păcate, România ar putea să devină o piaţă, să furnizeze celule embrionare provenite de la embrioni avortaţi, de la feţi avortaţi. Este făcută vreo referire, în acest sens, în sistemul legislativ românesc?

– Nu. Se precizează, însă, în această lege, că nu sunt permise operaţiile care au un caracter comercial. Există un asemenea articol, care poată să ajungă până la celulele stem. Aici este vorba de activităţi ilegale, care sunt greu de controlat. Convenţia de la Oviedo acoperă acest domeniu, convenţie care a fost ratificată prin Legea 17 de la noi, în 2001. A fost acceptată în mod integral această convenţie. Nu cred că sunt mari probleme în ce priveşte inexistenţa cadrului legislativ, ci mai degrabă trebuie să ne preocupe faptul că nu este cunoscută această legislaţie şi nu este aplicată.

 

Avem nevoie de un Comitet naţional de bioetică

– Revenind la această comisie, Comisia de bioetică, care va fi formată printr-un ordin al ministrului, cum o vedeţi dv. organizată, astfel încât să controleze foarte bine, să aplice legislaţia de la noi?

– Cred că mult mai eficient ar fi un Comitet naţional de bioetică, instituţie care există peste tot în ţările europene. Am propus să fie reprezentate într-un astfel de Comitet cele cinci culte religioase mai importante în România, Ministerul Integrării, Ministerul Justiţiei, Parchetul General, câte un reprezentant de la Camera Deputaţilor şi Senat, câte un reprezentant al Preşedinţiei, Ministerului Educaţiei, Ministerului Sănătăţii, să existe 15 reprezentanţi din societatea civilă, specialişti în bioetică. Aş dori ca, în cadrul acestor dezbateri, la nivelul acestui Comitet de bioetică, participanţii să nu fie exclusivişti, fiecare parte să aibă posibilitatea să-şi spună punctul de vedere. Fiecare să aibă posibilitatea să-şi exprime credinţa sa, adevărul său. Trebuie să facem în aşa fel încât să ne ascultăm unii pe alţii. Dialogul, până la urmă, sfârşeşte cu o soluţie bună. Nu trebuie să ţinem neapărat ca să le impunem cu forţa o soluţie celorlalţi. Să ne mulţumim doar cu faptul de a ne expune punctul de vedere, de a arunca o sămânţă din adevărul nostru, sămânţă care mai târziu va încolţi în sufletele celorlalţi. Aceasta va fi menirea Comitetului Naţional de Bioetică. Deocamdată acum, la început, toată lumea se teme că nu vor exista bani. Dar nu e nevoie de foarte mulţi bani. Încet-încet, el îşi va face o imagine, va intra în conştiinţa multor cetăţeni.

– Care este legislaţia, în România, în privinţa folosirii, comercializării importului de produse contraceptive?

– În România nu există legi speciale care să se refere la contracepţie. Acest domeniu este reglementat prin norme ale ministerului Sănătăţii, care au evoluat de la libertate deplină până la supraveghere şi recomandare de către medic. Constituirea centrelor de planning familial a fost determinată tocmai pentru că acest domeniu, al contracepţiei, a fost scăpat de sub control.

– Toate metodele de contracepţie sunt accesibile în România? Ce restricţii sunt impuse contraceptivelor de ultimă generaţie, contraceptivelor hormonale, care, de fapt, provoacă avorturi spontane?

– Pilula, în România, nu poate fi recomandată decât de persoane care au competenţă în acest domeniu. Se ţine cont de starea sănătăţii celor cărora le este recomandată şi ar trebui să se urmărească evoluţia efectelor ei asupra acestora.

– Ce instituţii în România controlează aplicarea normelor, cele impuse de Ministerul Sănătăţii, în domeniul contracepţiei? Dacă din aceste comisii fac parte reprezentanţi ai ministerului, sau oameni din breasla medicilor ginecologi, se înţelege că trebuie să avem suspiciuni în ce priveşte neaplicarea lor. Medicii ginecologi sunt avantajaţi, în mare parte, având în vedere că aceste centre de planning familial se află sub administrarea lor, ei sunt interesaţi să răspândească cât mai mult contraceptivele.

– Nu există o comisie independentă. Ea este urmărită ca orice activitate ce ţine de viaţa medicală, de medicină internă. În acest moment, din punctul meu de vedere, contracepţia trebuie privită într-un mod special. După cum ştiţi, chiar Biserica Ortodoxă tolerează folosirea contraceptivelor. S-a ajuns aici de la faptul că situaţia avortului a ajuns la un nivel care îngrijorează pe toată lumea. Biserica nu acceptă, dar tolerează, ca pe un rău mai mic. Când judecăm contracepţia trebuie să ne gândim dacă sunt tolerabile avorturile, situaţiile cu copii abandonaţi, cu copii maltrataţi, sau cu cei malformaţi. Eu, în privinţa contracepţiei, nu mi-am format încă o opinie.

– Prin contracepţia modernă de fapt problema avortului este deplasată către aşa-zisele contraceptive hormonale. În final, o contracepţie hormonală sfârşeşte cu un avort. Judec acest lucru din punct de vedere moral. Din punct de vedere medical, o contracepţie hormonală, folosită foarte des, duce la infertilitate, infertilitatea duce la fertilizarea artificială iar fertilizarea artificială duce la cercetarea pe embrioni, cercetare destructivă. Iată unde se ajunge prin acest lanţ.

– E un lanţ care este puţin forţat. Cred că o contracepţie bine îngrijită, controlată, mai greu duce la asemenea probleme. Aici un lucru important îl constituie educaţia populaţiei şi cultura, în acest domeniu. Orice educaţie în acest sens, în folosirea contraceptivelor, nu poate să nu ţină cont de modelul cultural al fiecărei ţări. Reproducerea umană nu este un simplu act medical, biologic. Ea are valori culturale, axiologice. Dacă nu ţinem seama de fiecare model al fiecărei ţări, atunci când încercăm să introducem asemenea modele, nu mai ţinem cont de ideea multiculturalismului, idee care se discută acum în mod intens. Consider că din snobism sau din egoism se practică, în mod exclusiv, anumite modele medicale, care distrug cultura autohtonă, distrug tradiţia.

 

„Am recomandat doctorilor ca orice femeie, înainte de avort, să aibă o simplă discuţie cu preotul”

– Dar şi acest model exclusiv medical, de a „tempera“ avortul prin contracepţie, nu a dat rezultatele scontate. Dovadă că, în acest moment, societatea americană este, în majoritate, pro-vita. Adică privesc cu multă suspiciune folosirea contraceptivelor hormonale, mai ales pentru adolescente. Or, la noi, cu un anumit decalaj, se aplică această metodă, de parcă, din snobism, ar trebui să ne aliniem cât mai repede la ceea ce este aşa-zis modern, modern care este înţeles ca şi conceptul de bine, de adevăr.

– Totuşi, să vedem că în România contracepţia are o susţinere foarte mică. Statisticile arată că avem un număr mic de femei care practică contracepţia. Şi în România se pot aplica şi alte strategii. Ca şi în America. În America, mişcarea pro-life a apărut tocmai ca o reacţie la folosirea exclusivă a avortului, a contraceptivelor. Nu putem impune un model cu forţa. Ceea ce cred că este bine este ca persoana să fie informată, să ia o decizie în cunoştinţă de cauză. Să se raporteze la anumite modele existente, la morală, la modele culturale. Într-adevăr, însă, nu putem promova un singur model. În acest moment, se foloseşte acest model, pentru că, la început, el a fost rejectat. Este tentaţia fructului oprit. În 1997, atunci când am preluat Direcţia Sanitară Iaşi, existau cinci avorturi la o naştere. Am introdus o metodă, aceea de a exista preoţi în maternităţi, în spitale. Am recomandat doctorilor, care au acceptat, ca orice femeie, înainte de avort, să aibă o simplă discuţie cu preotul. Metoda a avut rezultate. În doi ani, de la 5 avorturi la o naştere, am ajuns la 3 avorturi la o naştere. Lipseşte, e adevărat, această metodă, a consultanţei. Numai în felul acesta persoana ia o decizie în cunoştinţă de cauză.

– În actuala lege a rămas perioada de reflecţie? Este de două zile sau de şapte zile?

– A rămas, dar nu ştiu cât este.

– Ce metodă de consiliere prevede legea? Acolo este o enumerare prin care, după cât îmi aduc aminte, femeia este obligată să aibă o discuţie cu un medic sau cu un psiholog. Cum se va face această consiliere la ţară, unde există jumătate din femeile din România?

– Discutând despre această lege, care se referă la sănătatea reproducerii, vă spun de la început că eu nu sunt de acord cu introducerea ei. Am unele obiecţii pe unele articole. Nu ştiu ce are bun şi ce are rău, dar eu sunt de părere, lucru pe care l-am cerut şi în discuţiile Comisiei de sănătate a Camerei Deputaţilor, ca această lege să fie dezbătută public şi nu într-un grup restrâns de specialişti.

– Această lege a fost elaborată de specialişti, de medici ginecologi, de obstetricieni, care, de ce să nu recunoaştem, activează în acest domeniu, coordonează instituţii, iar aceste instituţii trebuiesc privite şi ca nişte activităţi economice profitabile. Având o asemenea imagine a realităţii, ne punem întrebarea dacă aceste cercuri restrânse, care au elaborat legea, nu sunt interesate să introducă un asemenea cadru legislativ.

– Eu nu ştiu care sunt motivaţiile sau interesele celor care au elaborat această lege, dar cer ca legea să fie dezbătută public, să aibă posibilitatea toate părţile să-şi spună punctul de vedere, şi cei care sunt pentru avort şi cei care sunt împotriva avortului. Nu trebuie privită reproducerea ca un act strict medical. Ea trebuie să ia în seamă aspectul uman, aspectul cultural. Dacă nu abordăm o asemenea poziţie, riscăm să ne transformăm în animale.

 

Convenţia de la Oviedo spune: „Guvernele au obligaţia să organizeze dezbateri publice pentru legile proprii cu impact etic.”

– Fosta administraţie prezidenţială a avut o observaţie în legătură cu necesitatea acordului părinţilor, în cazul adolescentelor care vor să facă avort. O asemenea dilemă nu poate fi rezolvată de medici ginecologi. Aici trebuie să-şi spună părerea sociologi, oameni din diferite zone ale societăţii, care privesc ansamblul social ca pe unul multicultural, fapt care cere respectarea tradiţiei.

– Prin Legea 17 din 2001, noi ne-am angajat să respectăm Convenţia de la Oviedo. La articolul 10, această Convenţie spune: „Guvernele au obligaţia să organizeze dezbateri publice pentru legile proprii cu impact etic.“ De aceea consider că această lege trebuie să fie dezbătută public deoarece ea afectează un număr foarte mare de persoane. De aceea trebuie să ascultăm vocea tuturor organizaţiilor care se preocupă de acest domeniu. Or, acest punct de vedere nu a fost respectat. Dezbaterea legii, elaborarea ei a fost înţeleasă ca o activitate pur tehnică.

– Ce alt model de informare a populaţiei s-ar putea impune, cu privire la viaţa sexuală, care ar putea fi folosit în paralel cu acest model, cel folosit actual, acela de a oferi contraceptive. În acest moment, informarea în şcoli a fost concepută ca una pur tehnică, trimiţând la reproducerea biologică.

– În Iaşi a existat un centru de educaţie sexuală. Li se ofereau fetelor contraceptive, în condiţiile în care trebuiau să vină cu părinţii. Mai întâi, aveau discuţii cu psihologul, cu oameni din domeniu. Tratam sexualitatea altfel decât una care se referea doar la reproducere, la activitatea biologică. Ea trebuie văzută ca fiind împletită cu dragostea. S-a vorbit despre riscurile care există atunci când sunt acceptaţi parteneri în mod întâmplător. Cele mai bune modele, din punctul meu de vedere, sunt cele americane. Dar noi luăm de acolo, acum, numai latura medicală.

– Administraţia Bush, în acest moment, finanţează şi programe de educaţie sexuală, axate pe ideea abstinenţei sexuale până la căsătorie. Un asemenea model poate fi aplicat în România, cu bani de la buget?

– Guvernul trebuie să respecte diversitatea opiniilor. Noi avem fonduri, ar trebui să spună ei, la care accesează toate organizaţiile, care au viziuni diferite. Şi cultele religioase trebuie să participe la asemenea programe. Trebuie finanţate proiecte gestionate de organizaţii care provin din interiorul comunităţii.

– În ce măsură există presiuni economice care stau la baza promovării agresive a contracepţiei în România?

– Asemenea interese există în toată lumea. Nu numai la contraceptive în domeniul medical, dar şi la tensiune arterială şi la alte domenii există asemenea interese. Industria care s-a construit în jurul sexualităţii, are fonduri foarte multe. Este una dintre cele mai profitabile. De aceea consider că toate aceste activităţi trebuie să fie luate în urma unor dezbateri publice.

 

Nu avem cadru instituţional în care să dezbatem problemele de bioetică

– Cum consideraţi intervenţiile Bisericii Ortodoxe pe această temă a educaţiei sexuale, a folosirii contraceptivelor etc.?

– Biserica Ortodoxă abia în ultimii ani a devenit mai activă în acest domeniu. Se cunosc poziţiile unor ierarhi ai bisericii, s-a format o comisie de bioetică, care are rezultate şi nu are. Să ţinem cont că nu avem încă un învăţământ care ţine seama de bioetică. Biserica Ortodoxă, spre deosebire de Biserica Catolică, s-a îndreptat mai târziu spre bioetică. Biserica Catolică şi-a constituit departamente speciale pentru activităţi din domeniul bioeticii. Şi Biserica Ortodoxă are câteva nume reprezentative în acest sens. Aici ar trebui să-l evoc pe PF. Christodoulos, arhiepiscopul Atenei şi al întregii Elade, după aceea profesorul american Tristram Engelhardt Jr. din Texas, SUA, care a trecut la ortodoxie. Dar, repet, în România nu avem un Comitet Naţional de Bioetică, aşa cum au toate ţările din Uniunea Europeană. Nu avem, se înţelege, o lege a bioeticii. Uniunea Europeană impune formarea unei asemenea instituţii, dar nu forţează nota, nu urgentează. Ea o va impune în momentul în care noi vom adera. Această comisie poate funcţiona, aşa cum este în Franţa, pe lângă Preşedinţie, cum este în Finlanda, pe lângă Parlament, sau pe lângă guvern, cum este în Olanda şi Belgia. Deocamdată nu avem acest cadru instituţional în care să dezbatem problemele de bioetică. Desigur că ne lipsesc oamenii pentru că în acest domeniu nu există prea mulţi bani.

– Această probleme care trimit la avort, la contracepţie nu cumva sunt politizate? Avortul, după 1990, a fost acceptat, de o mare parte de populaţie, de către clasa politică, pentru că el trimitea la interdicţia practicată în regimul comunist. Or, în regimul comunist problemele erau puse tocmai pe dos, în ce priveşte judecarea lui pornind de la condiţia morală a omului. Libertatea la avort este înţeleasă în continuare ca o libertate pusă la dispoziţie de un sistem democratic. În felul acesta, lucrurile sunt văzute în mod reductiv, omul este adus doar la condiţia de animal, care poate să facă orice, fără nici o restricţie. Or, acest mod de a înţelege libertatea contravine sistemelor democratice, care consideră că libertatea înseamnă respectarea unui sistem de norme, de restricţii. Or, omul, judecându-l din perspectiva sexualităţii, este om doar când îşi impune anumite oprelişti, altfel nu este om, ar putea fi înţeles ca un animal, ca o fiinţă cu o biologie anume.

– În continuare, într-adevăr, acest domeniu este politizat. Reproducerea a fost politizată. La abuzurile care au fost făcute în regimul comunist, cu consecinţele care s-au văzut, copiii instituţionalizaţi, epidemiile de SIDA, este firească o asemenea reacţie, reacţie care, iată, nu ţine cont de consecinţele fireşti, umane. Poate de asta nu putem da, în acest moment, nişte legi care să respecte moralitatea, să respecte mentalităţile culturale, tradiţia.

– S-a ajuns la o situaţie total pe dos, faţă de felul cum sunt interpretate, din punct de vedere politic, lucrurile în România faţă de Statele Unite, de exemplu. În România, dacă eşti împotriva avortului eşti taxat drept comunist, un adept al concepţiilor ceauşiste, or, în America, a fi împotriva avortului înseamnă a fi un adept al tradiţionalismului, al conservatorismului.

– Şi aici avortul trebuie bine înţeles. Dacă, într-un caz, viaţa unei femei este pusă în pericol, desigur că ar trebui luată o decizie în favoarea unei vieţi reale şi nu a uneia virtuale. De asemenea, în cazul unui incest.

 

„Discuţiile despre sexualitate nu trebuiesc fragmentate”

– Domnule profesor, cred că lucrurile trebuiesc judecate pornind de la statutul pe care-l acordăm embrionului uman. Este el o fiinţă umană sau nu? În majoritate, geneticinii, cei care au informaţiile cele adevărate, susţin, o dată cu conceptia stiintifică, si pe cea creştină, care are la origine marele miracol al naşterii omului. Orice atentat la acest miracol e un atentat la viaţa omului.

– Trebuie să înţelegem ceea ce înseamnă sexualitate… Adică nu tratăm sexualitatea ca pornind de la un act pur biologic.

– Sexualitatea omului începe acolo unde încep restricţiile. Altfel vorbim de o sexualitate specifică animalului, o sexualitate exclusiv biologică.

– De aceea sunt necesare dezbaterile, ca să stabilim acele limite, limite care să fie acceptate de către comunitate. Vasile Pârvan spunea că „atunci când un bărbat s-a aplecat şi a rupt o floare şi a dat-o unei femei, atunci omul s-a desprins de animalitate”. Sexualitatea trebuie să fie tratată ca un act real, ca un act cultural, ca un act de dragoste reală. De aceea trebuie să discutăm şi să vedem ce acceptăm şi nu acceptăm.

– Cum caracterizaţi, pornind de aici, de la aceste precepte, că se face educaţia sexuală a adolescenţilor, a tinerilor în şcoli?

– Este o educaţie care se face strict în limitele biologicului. În România, nu se discută despre modelul cultural al sexualităţii. Discuţiile despre sexualitate nu trebuiesc fragmentate. Nu trebuie să discutăm doar de partea strict medicală, aşa cum se practică acum. Aria unui dreptunghi este dată de lungime şi lăţime, nu este dată doar de lăţime sau doar de lungime. Trebuie să se facă asemenea dezbateri, ca, în final, să decidem ce modele trebuiesc acceptate, în ce priveşte educaţia sexuală la noi.

– De ce medicii ginecologi dau tonul unei discuţii exclusiviste, unei dezbateri care priveşte doar aspectul medical, aspectul reproducerii?

– În medicină, la noi, s-a impus o criză, o criză determinată de regimul comunist. Medicina şi-a revenit în momentul în care s-a întors către bioetică, către etica medicală. În România, dacă privim felul cum evoluează lucrurile la nivel mondial, acest domeniu a rămas cu un pas în urmă. S-a vorbit foarte mult despre medicalizarea învăţământului medical. Medicina a fost tratată doar ca o ştiinţă tehnică. Reprezentanţii medicinei au avut o asemenea tentaţie. Or, medicina nu este doar o ştiinţă tehnică, este una umanistă. În felul acesta, în învăţământul medical, s-a scos tot ce forma cultura unui medic. Se uită tradiţia care a existat în România, aceea că medicii sunt creatori de cultură, mari consumatori de cultură. La Medicină, au fost scoase obiecte de studiu, cum ar fi filozofia, ca să se introducă altele, de ordin tehnic. În felul acesta, omul a început să fie tratat în loc de subiect, ca obiect. Amintiţi-vă cum se titra în presa comunistă, spitalul ca pe o uzină de sănătate. Adică omul era un obiect, care intra în laboratoarele acestei uzine, era reparat şi apoi dat afară. Doctorii nu mai erau interesaţi de anumite domenii, cum este cel al filozofiei medicinii. Se uită că actul medical are o încărcătură etico-psihologică. În felul acesta au apărut foarte multe eşecuri, care nu s-a ştiut cum să fie explicate. În felul acesta, s-a ajuns la situaţia de a-i învăţa pe copii care sunt organele genitale, cum se face cuplarea ,etc. Trebuie să-i informăm pe copii elementele din zona medicală, biologică a actului sexual, dar, în acelaşi timp, trebuie să vorbim de încărcătura filozofică a acestui act, de încărcătura lui morală, culturală. De aceea nu trebuie să luăm acele soluţii care sunt împotriva tradiţiei noastre, a culturii noastre. Noi trebuie să ne îndreptăm către arhetipurile noastre culturale, către tradiţia noastră. Zamolxe s-a dus şi a făcut cultură medicală cu Pitagora, s-a întors în Dacia şi a aplicat metodele în funcţie de cultura locului. În felul acesta a căpătat o mare faimă, a fost zeificat. Sunt de acord să se facă informări, pornind de la adolescenţi, dar acestea trebuie neapărat să evolueze în mod gradual, în funcţie de mediu. Una îi spui unui copil de 9 ani şi alta unuia de 15 ani. Or, la noi se practică acelaşi discurs, totul fiind otova.

 

„Unui om de ştiinţă român parcă îi este ruşine să declare că este şi credincios”

– De unde a venit pierderea de valoare a copilului, în general? La noi, spune profesorul Ioan Mihăilescu, rectorul Universităţii Bucureşti, sociolog cu renume internaţional, s-a trecut de la un model al familiei cu trei copii, cum a fost până în anii ’70, la un model cu un copil, în mod foarte brusc. Această situaţie, spune profesorul Mihăilescu, nu poate fi explicată prin metode sociologice. Domnia sa dă de înţeles că în România s-a produs o traumă, o mare criză morală, o criză socială, care a făcut ca un copil să nu mai aibă deloc valoare în societate.

– Eu cred că modelul s-a impus în funcţie de clasa socială. Oamenii încep să compare situaţia lor cu situaţia altor oameni, care locuiesc în alte zone ale lumii, în zone mai bogate. Ei judecă, în perspectivă, ce pot să ofere, pornind de la aceste standarde, copiilor lor. Ei spun, în general, aş vrea să le dau tot. Şi atunci se pune întrebarea, cât pot ei oferi în acest sens? Acesta este modelul economic.

– Dar acesta este modelul utilitarist, al omului care judecă totul în funcţie de ceea ce este stric de folos din punct de vedere economic. Dacă discutăm din acest punct de vedere, nu mai putem judeca lucrurile din punct de vedere al bioeticii, al moralei, al modelelor culturale.

– Este adevărat, că avem de-a face cu un model utilitarist, dar nu putem face abstracţie de el. Depinde cum s-a ajuns la acest model de a avea un copil sau doi. Ai practicat abstinenţa sau contracepţia.

– La nivelul acestui model, de a avea mai puţini copii, de a judeca numărul copiilor în funcţie de potenţialul economic, rezultă că în spatele acestei judecăţi se află unele traume din punct de vedere moral. Adică nu-ţi asumi anumite responsabilităţi, nu-ţi asumi curajul actelor tale, nu-ţi asumi consecinţele actului sexual.

– La noi s-au produs foarte multe transformări. Să judecăm ce s-a întâmplat la nivelul multor intelectuali români. Mulţi dintre aceştia s-au aflat la prima generaţie de intelectuali, provenind din familii de ţărani, familii cu o condiţie materială nu prea bună. De aceea, vorbind omeneşte, ei s-au gândit că au făcut foarte multe sacrificii cu ei înşişi. Aceşti oameni gândesc în felul următor: pot eu să ofer copiilor mei o condiţie, astfel încât să aibă o evoluţie normală, ca să ajungă la un standard intelectual, la care am ajuns eu? Foarte mulţi dintre oameni au spus că ei nu pot să asigure aceste lucruri decât unui singur copil.

– Un alt lucru care vine în contradicţie cu acceptarea unui asemenea model, un model utilitarist, este acela al relaţiilor cu Biserica. Potrivit sondajelor efectuate de sociologi, în România, instituţia în care oamenii au cea mai mare încredere este Biserica. Or, oamenii vor să fie protejaţi de Biserică, cer sprijinul într-un fel Bisericii, dar nu respectă preceptele pe care le impune Biserica, nu respectă aceste restricţii minime în zona vieţii sexuale, sau a vieţii de familie. Cum explicaţi acest lucru?

– Aici este vorba de ipocrizie. Şi vorbesc de ipocrizie la nivelul intelectualilor. Există foarte mulţi intelectuali, care se duc la biserică, îşi fac cruce, se închină, dar, atunci când ajung la locul de muncă, nu mai au curajul să susţină morala creştină. Acelaşi lucru se întâmplă în breasla oamenilor de ştiinţă. Unui om de ştiinţă român parcă îi este ruşine să declare că este şi credincios. Iar acest lucru nu este de folos oamenilor. Dacă veţi privi în istoria descoperirilor ştiinţifice mari, veţi observa că toate au fost făcute de oameni profund religioşi. Gregor Mendel a fost călugăr, Watson şi Crick, care au descoperit structura ADN-ului, profund religioşi. Profesorul Jérôme Lejeune a fost practicant catolic. Vă amintiţi că el a descoperit prima boală determinată genetic, sindromul Down. Einstein, Newton au fost profund religioşi. 50 de ani de comunism au creat aşa-zisul om nou. Ipocrizia, duplicitatea, ura, adică una cred şi alta spun. Vă amintiţi, în timpul comunismului una spuneau oamenii acasă şi alta în public. Nu pot să dispară aceste tare psihologice, culturale, într-o perioadă atât de scurtă, de 15 ani. Mai cu seamă că, după ’90, nu au venit decât modele false. Am acceptat toate căile ca să supravieţuim. În zona intelectualităţii româneşti, a elitei intelectualităţii româneşti, se manifestă un snobism îngrijorător. Prevăd că îmi va fi foarte greu să afirm că sunt alb, creştin şi heterosexual, ca să pot fi acceptat în anumite cercuri ale lor.

– Aţi încercat să introduceţi elemente de bioetică şi în învăţământul mediu? În felul acesta am putea pregăti terenul pentru o educaţie sexuală multiculturală.

– Nu. Am reuşit să fac ceva doar în învăţământul medical. Dar, în primul rând, noi nu avem oameni pregătiţi în acest domeniu. Deocamdată, bioetica nu şi-a găsit un loc în mediul social. Vorbesc de România. În Occident, în ţările Uniunii Europene, acest domeniu este bine recunoscut. Acest domeniu nu aduce bani, nu aduce notorietate. De aceea cei din acest domeniu ar putea fi trataţi cu dispreţ de cei care iau decizii, în acest moment în România. În România, bioetică fac doar oamenii care au pasiune pentru acest domeniu. Eu ajung să fac acest lucru pentru că am avut un profesor mare, pe profesorul Gheorghe Scripcaru, pentru că m-am ocupat, de medicina legală. La Iaşi, am reuşit să creăm un colectiv bun de specialişti în aceşti domeniu. Am avut patru specialişti care au terminat masteratul în Statele Unite, anul acesta mai merge cineva. Iată, astfel, s-a creat un colectiv puternic de bioeticieni la Iaşi.

Asociaţia Provita Media

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here