„Julieta” sau încercările dragostei materne

1191
0
DISTRIBUIȚI

pedro-almodovar-julietaCald, emoționant și sinuos, Julieta, cel de-al douăzecilea (sau douăzeci și unulea, după alte numerotări) lungmetraj al lui Pedro Almodovar nu îl dezminte pe proeminentul cineast spaniol care, la cei 67 de ani ai săi, își păstrează aceeași prospețime, creativitate și putere de surprindere.

Pelicula realizată în 2016, care reprezintă propunerea Spaniei pentru Oscar, a primit o nominalizare la Palme d’Or și trei la premiile Academiei Europene de Film și a avut, ca de obicei în cazul cineastului, cronici dintre cele mai elogioase.

Cronicarii, când vorbesc de un nou film al lui Almodovar, sunt tentați, pe bună dreptate, să observe recurențele acestuia cu filmele anterioare, liniile de continuitate stilistică și tematică, migrarea motivelor și paradigmelor de la un film la altul, mereu în alte configurații, care nu încetează să ne surprindă prin stabilitatea internă și prin inedit. Obsesia fatalității, omnipotența pasiunii, care, cu toată efemeritatea ei, schimbă fulgerător și iremediabil vieți omenești, personajele nobile marcate de boli incurabile, susținând moral avatarurile eroilor principali, prezența ca un leitmotiv a personajelor în comă – martori inerți ai destinelor zbuciumate ale altora, și, bineînțeles, femeile puternice, luptând pentru iubire, dar confruntate cu trădarea și, ulterior, cu apăsătoarea singurătate, și solidaritatea acestor femei întru prezervarea familiei, într-o lume cu reminiscențe matriarhale, în care bărbatul e o prezență trecătoare ori, în cel mai bun caz, sortită să rămână în umbră – iată un evantai de eroi și situații romanești sau “telenovelistice”, care se configurează, de fiecare dată, în alt peisaj, la fel de viu și fremătător și la fel de substanțial în mesajul uman transmis de conturul de ansamblu al relațiilor de destin între generații. Esența acestui mesaj este că împlinirea personală e condiționată de grija constantă față de aproapele, fie acesta consangvin sau străin.

Umorul regizoral și prospețimea jocului nu lasă să pătrundă nici o urmă de manierism în toate aceste reluări de motive, pe care e mai potrivit, în cazul lui Almodovar, să le numim “invarianți ai naturii umane”, decât “clișee”. Această poietică e întregită de comentariul plastic și muzical; primul, în cheie pop, cu accente foviste, dominat de roșu, albastru și negru, purtat de scenografie și mai ales de costume, induce o detașare ironic-estetizantă de personaje și de situațiile dramatice; cel muzical, dimpotrivă, preluat adesea din melosul iberic sau din momente iconice ale cântului european, adâncește dimensiunea patetică, conferindu-i pe alocuri fiorul tragediei.

În aceleași coordonate se desfășoară și Julieta, al cărui scenariu, scris, ca de obicei, de regizor, este bazat pe trei povestiri din cartea Runaway (2004) a cunoscutei scriitoare canadiene Alice Munro. Filmul le aduce în prim-plan pe Emma Suárez și Adriana Ugarte, ca ipostaze de tinerețe, respectiv de maturitate ale aceleiași protagoniste, Julieta. Aceasta își pierde partenerul de viață, pescarul Xoan, ca urmare a unui naufragiu pe timp de furtună, și este pedepsită prin abandon de unica sa fiică, Antia, de 18 ani, când aceasta află că moartea tatălui ei a survenit în urma reproșurilor de adulter (îndreptățite) făcute acestuia de Julieta. Filmul urmărește, pas cu pas, lupta disperată și neputincioasă a Julietei de a-și recupera fiica, plecată inițial într-o „călătorie spirituală” în Pirinei, dar dispărută apoi definitiv din viața mamei sale.

Inițial o profesoară de limbi clasice, plină de farmec și iubită de elevi, pierzându-și căsnicia relativ fericită, abandonată de Antia, de la care primește o dată pe an câte o ilustrată fără text și adresa experitorului, Julieta parcurge treptele infernului personal. De la disperare, la furie și depresie, până la apatia totală față de viață. Acesta este momentul când, în mod neașteptat, Julieta își găsește un iubit, pe tăcutul Lorenzo, și când află de la o bună prietenă din copilărie a Antiei că aceasta locuiește în Elveția și are trei copii. In speranța că fiica sa va voi să reia legătura cu ea, Julieta se mută în apartamentul din Madrid în care o crescuse pe Antia, aceasta fiind singura adresă la care aceasta ar fi știut să o găsească.

Filmul debutează cu o lungă scrisoare de dragoste maternă, confesiune și dezvinovățire, pe care Julieta o scrie Antiei – prilej de ample întoarceri în timp, până la momentul întâlnirii Julietei cu Xoan și a iubirii lor pasagere din tren, care o va produce pe Antia și le va pecetlui destinul -, și se termină cu lecturarea fericită a scrisorii îndelung așteptate a Antiei, pe care doar moartea unuia dintre copiii o face să își înțeleagă mama și să îi scrie.

Toată această desfășurare telenovelistică, emoționant pusă în scenă, este comentată de registrul scenografic, cu tușe semantice proprii, încadrând în momente-cheie personajele în adevărate rame plastice, precum și de registrul obiectual – în speță, straniile statuete masculine cu accente cubist-neolitice, cu membrul viril amputat, produse în serie de solitara sculptoriță Ada, iubita ocazională a lui Xoan… trimitere freudiană la marile iubiri amputate și destine deturnate fulgerător – temă centrală a filmografiei lui Almodovar.

DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorFeminismul, perdant în alegerile din SUA
Articolul următorConferința „Noua revoluție culturală și ideologia Corectitudinii Politice”
Elena Dulgheru
Critic de film, jurnalist, poet, traducător. Doctor în cinematografie şi media cu calificativul „Magna cum laude” (2008). Autoare a volumelor: “Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, Ed. Arca Învierii – Premiul Uniunii Cineaştilor, 2002; “De vorbă cu Marina Таrкоvskaia”, Ed. Arca Învierii, 2004; “Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, Ed. Arca Învierii, 2011. Membru al Uniunii Cineaştilor din România. Semnează în Ziarul Lumina rubrica permanentă de cinema "Retina văzduhului”. Website personal: elena-dulgheru.blogspot.ro.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here