Bazele concepției sociale ale Bisericii Ortodoxe (I). Diferențele dintre sexe și însemnătatea lor în căsătorie și viața de familie

170
0
DISTRIBUIȚI
Nunta din Cana Galileii
Nunta din Cana Galileii

Extrase din „Bazele concepției sociale” – Document al Bisericii Ortodoxe Ruse

Adoptat de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, acest document duce mai departe bazele învățăturii cu privire la relația Biserică-Stat și la o serie de probleme semnficative din punct de vedere social astăzi. În plus, se constituie într-un set de instrucțiuni pentru ierarhi, clerici și laicat.

Natura acestui document este determinată de nevoile identificate de Bisierica Ortodoxă Rusă într-o perioadă istorică lungă. Acesta se ocupă preponderent de probleme teologice și eclezio-sociale fundamentale, dar și de acele aspecte ale vieții statului și societății care au fost și sunt relevante pentru Biserică la finalul secolului XX și în viitorul apropiat.

Traducere după mospat.ru/en/documents/social-concepts/ de Irina Bazon pentru Asociația PRO VITA București, www.asociatiaprovita.ro (intertitlurile și titlurile episoadelor ne aparțin)

Nota bene: Deși are ca autor Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, documentul publicat în serial de noi începând de astăzi reflectă învățătura de credință a Bisericii Ortodoxe „universale”, deci în ansamblul său. Diferențele față de Biserica Ortodoxă Română survin exclusiv în aplicarea acestei învățături adaptată la realitățile sociale uneori diferite, în niciun caz în dimensiunea lor teologică și morală, care este comună. Din păcate B.O. Română nu are un astfel de document care să cuprindă răspunsuri atât de clare la probleme ridicate de avansul tehnologic și al științelor medicale, acesta fiind motivul pentru care am apelat la cel emis de Patriarhia Moscovei. (traducătorii)

Partea IPartea a II-aPartea a III-a Partea a IV-aPartea a V-a Partea a VI-a Partea a VII-a (ultima)

Capitolul X. Moralitatea personală, familială și publică

 

Diferențele dintre sexe și însemnătatea lor în căsătorie și viața de familie

X.1. Diferența dintre sexe este un dar deosebit al Creatorului pentru ființele umane pe care le-a creat. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1:27). Fiind amândoi purtători în mod egal ai chipului divin și dăruiţi cu demnitate umană, bărbatul și femeia au fost creați pentru a fi uniți în dragoste: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2:24). Împlinind voinţa iniţială Domnului în privinţa Creaţiei, unirea maritală devine un mijloc pentru perpetuarea şi înmulţirea rasei umane: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi!»” (Facerea 1:28).

Diferenţele de natură sexuală nu se reduc la deosebirile biologice. Bărbatul și femeia reprezintă două moduri diferite de existență într-o singură umanitate. Ei au nevoie de comunicare și de completare reciprocă. Totuși, în lumea căzută, relația dintre sexe poate fi pervertită, încetând să mai fie o expresie a dragostei dăruite de Dumnezeu și degenerând în iubirea păcătoasă a omului căzut pentru propriul ego.

Deşi arată o profundă apreciere faţă de celibatul şi vieţuirea în feciorie asumată de bunăvoie din dragoste pentru Hristos și Evanghelie și recunoscând rolul special pe care l-a avut monahismul în trecut și în prezent, Biserica nu a desconsiderat niciodată căsătoria, ci i-a mustrat pe cei care au defăimat relațiile matrimoniale dintr-o înțelegere greșită a castităţii.

Sf. Pavel, care a ales celibatul și i-a îndemnat pe oameni să-i urmeze exemplul (1 Corinteni 7: 8), totuşi îi denunță pe cei care spun „minciuni în făţărnicia lor, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie” (1 Timotei 4: 2-3). Canonul apostolic 51 spune: „Dacă … oricare din catalogul ierarhicesc s-ar îndepărta de nuntă, … pentru scârbă, nu pentru înfrânare, nesocotind că Dumnezeu le-a făcut pe toate foarte bune şi că bărbat şi femeie a făcut Dumnezeu pe om, ci, hulind, ar bârfi făptura, ori să se îndrepteze, ori să se caterisească şi să se lepede de Biserică”. Această regulă este dezvoltată în canoanele 1, 9 și 10 adoptate la Sinodul de la Gangra: „Dacă cineva ar defăima nunta şi pe femeia ce se culcă cu bărbatul său, credincioasă fiind şi evlavioasă, ar urgisi-o sau ar defăima-o ca şi cum nu ar putea intra în Împărăţia cea cerească, să fie anatema. Dacă cineva se dedică fecioriei şi înfrânării nu pentru bunătatea şi sfinţenia fecioriei, ci pentru că, scârbindu-se, se-ndepărtează de căsătorie, să fie anatema. Dacă cineva dintre cei ce trăiesc în feciorie pentru Domnul şi-ar bate joc de cei căsătoriţi, să fie anatema.” Referindu-se la aceste canoane, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a subliniat, în hotărârea sa din 28 decembrie 1998 „inadmisibilitatea unei atitudini negative sau arogante cu privire la căsătorie”.

Foto: Cezar Machidon. Utilizat cu permisiune

X. 2. Potrivit dreptului roman, care stă la baza codurilor civile din majoritatea statelor contemporane, căsătoria constituie o uniune liber consimţită între două părți. Biserica a acceptat această definiție, pe care a interpretat-o bazându-se pe mărturiile care se găsesc în Sfânta Scriptură.

Juristul roman Modestinus a dat această definiție căsătoriei: „Căsătoria este uniunea dintre un bărbat şi o femeie, comuniune de viaţă, participarea împreună la legea divină și cea umană”.

Această definiție a fost inclusă, aproape neschimbată, în cărțile canonice ale Bisericii Ortodoxe, cum sunt Nomocanonul Patriarhului Fotie (secolul al IX-lea), Sintagma lui Matei Vlastar (secolul al XIV-lea) și Procheronul lui Vasile Macedoneanul (secolul al IX-lea), inclus în pidalionul slav „Kormchaya Kniga”. De asemenea, părinții și dascălii Bisericii din creştinismul timpuriu s-au bazat pe modul cum concepeau romanii căsătoria. Astfel, Athenagoras, în Apologia sa adresată împăratului Marcus Aurelius (secolul al II-lea), scrie: „Noi toţi considerăm că femeia pe care bărbatul a luat-o în căsătorie prin lege este soţia sa.” Constituțiile apostolice, o capodoperă a secolului al IV-lea, îi îndeamnă pe creștini să „încheie căsătorii conform legii”.

Creștinismul a îmbogăţit concepţiile păgâne și pe cele ale Vechiului Testament despre căsătorie, asemănând căsătoria cu unirea desăvârşită dintre Hristos și Biserică: „Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului. Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt. Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană. Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica. Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat” (Efeseni 5: 22-33).

Pentru creștini, căsătoria a devenit nu doar un contract legal, un mijloc de reproducere și de satisfacere a nevoilor fireşti temporare, ci, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, „o taină a iubirii”, o unire veșnică a soților în Hristos. De la început, creștinii au încheiat căsătoriile cu binecuvântarea Bisericii și prin împărtășirea euharistică, cea mai veche formă de administrare a Tainei căsătoriei.

„Cei care se căsătoresc trebuie să se unească cu consimțământul unui episcop, astfel încât căsătoria să fie în Domnul, nu pentru satisfacerea poftei”, scria protomartirul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu. Potrivit lui Tertulian, căsătoria „consfinţită de Biserică și prin jertfă (Euharistia) poartă pecetea binecuvântării și este scrisă de îngeri în cer”. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Preoții trebuie îndemnați să confirme unirea vieţilor celor doi soţi prin rugăciuni și binecuvântări, astfel încât… soții să ducă împreună o viaţă fericită, având ajutorul lui Dumnezeu.” După cum sublinia Sfântul Ambrose de Milano, „căsătoria trebuie sfințită prin mijlocirea și binecuvântarea preoţilor”.

În perioada creştinării Imperiului Roman, căsătoria a continuat să fie validată prin înscrierea în registrul civil. Consfinţind uniunile matrimoniale prin rugăciuni și binecuvântare, Biserica a recunoscut totuşi uniunile consensuale ca fiind valabile în cazul în care căsătoria religioasă era imposibilă și nu a supus interdicțiilor canonice soții căsătoriți în acest mod. Astăzi, Biserica Ortodoxă Rusă susține aceeași practică. Făcând astfel, ea nu poate aproba și binecuvânta uniunile matrimoniale care, deşi sunt încheiate în conformitate cu legea existentă, încalcă prescripțiile canonice, care nu îngăduie cea de-a patra căsătorie și cele ulterioare, căsătoriile între persoane cu grade de rudenie de sânge sau spirituală.

Potrivit Novelei a 74-a a lui Iustinian (538), o căsătorie legală putea fi încheiată fie de un ecdic (un notar al Bisericii), fie de un preot. Această regulă a fost inclusă în compilaţia de legi bizantine emisă de împăratul Leon al III-lea în numele său şi al fiului său Constantin (740), precum și în legislația lui Basil I (879). Acordul dintre bărbat și femeie, făcut în fața martorilor, constituia o condiție importantă pentru realizarea căsătoriei. Biserica nu a contestat această practică. Numai în 893, novela 89 emisă de împăratului Leo al VI-lea prevedea ca cetățenii liberi să se căsătorească obligatoriu în Biserică. În 1095, împăratul Alexie I Comnenul a extins această normă, care a devenit valabilă şi în cazul sclavilor. Introducerea obligativităţii săvârşirii căsătoriei religioase (secolele al IX-lea – al XI-lea) a presupus ca statul să transfere sub jurisdicţia Bisericii toate procedurile legate de reglementarea juridică a relațiilor matrimoniale. Totuşi, introducerea la nivel universal a acestei practici nu trebuie confundată cu instituirea Tainei Căsătoriei, care a existat în Biserică din cele mai vechi timpuri.

Rânduiala stabilită în Bizanț a fost adoptată şi în Rusia în cazul persoanelor de confesiune ortodoxă. Prin Decretul privind separarea bisericii de stat (1918), cununia religioasă a încetat să mai fie obligatorie. Credincioșilor li s-a conferit formal dreptul de a primi o binecuvântare din partea Bisericii după înregistrarea căsătoriei la instituţia de stat. De fapt, pe parcursul îndelungatei perioade de persecuție a religiei de către stat, oficierea căsătoriei în Biserică a rămas o acţiune dificilă și periculoasă.

Pe 28 decembrie 1998, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat cu regret că „unii părinți duhovniceşti au tendinţa de a declara nevalidă căsătoria civilă sau să ceară ca soții, care au trăit împreună mulți ani, dar, dintr-un motiv sau altul, nu s-au căsătorit în Biserică, să divorțeze… Unii părinți duhovniceşti nu permit persoanelor care trăiesc «necununate» să se împărtăşească, echivalând o astfel de căsătorie cu trăirea în desfrânare”. Decizia adoptată de Sinod subliniază că „deşi insistă asupra necesității cununiei religioase, Sinodul le amintește preoţilor că Biserica Ortodoxă respectă și căsătoria civilă”.

Aceeaşi credinţă împărtăşită de soţi, care sunt mădulare ale Trupului lui Hristos, constituie o condiție esențială pentru ca mariajul să fie cu adevărat creștin și săvârşit în Biserică. Numai familia unită prin aceeaşi credință poate deveni acea „biserică din casă” (Romani 16: 5, Filipeni 1: 2), în care soțul și soția, împreună cu copiii lor, sporesc în virtuţile duhovniceşti și în cunoașterea lui Dumnezeu. Faptul de a nu fi în acelaşi cuget ameninţă serios integritatea uniunii matrimoniale. De aceea Biserica socoteşte că este de datoria ei să îi îndemne pe credincioși să se căsătorească „numai întru Domnul” (1 Corinteni 7:39), adică să se căsătorească numai cu cei care le împărtășeşte credinţa creştină.

În rezoluția menționată mai sus a Sfântului Sinod se vorbește şi despre faptul că Biserica respectă „căsătoria în care doar una dintre părţi este de confesiune ortodoxă. Fiindcă, potrivit Sfântului Pavel, „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (1 Corinteni 7:14). Părinții de la Sinodul din Trullo au făcut referire și la acest text scripturistic atunci când au recunoscut drept validă uniunea dintre cei care „fiind până acum necredincioși și nenumărându-se încă în turma dreptcredincioşilor, au încheiat căsătoria legală”, dacă mai târziu unul dintre soţi a îmbrățișat credința ortodoxă. Totuși, în același canon, la fel ca și în alte decrete canonice (Sinodul Ecumenic IV, 14; Laodic. 10, 31) și lucrări ale unor autori și părinți din creştinismul timpuriu (Tertulian, Sf. Ciprian al Cartaginei, Sf. Teodoret și Sf. Augustin), se interzice încheierea căsătoriilor cu adepții altor credinţe.

În conformitate cu vechile prescripţii canonice, nici astăzi Biserica nu binecuvintează căsătoriile încheiate între ortodocși și necreștini, deşi le recunoaşte ca fiind legale și nu consideră că cei care trăiesc în astfel de căsnicii ar trăi în desfrânare. Pornind de la principiul iconomiei pastorale, Biserica Ortodoxă Rusă a considerat, atât în trecut, cât și în prezent, că este posibilă oficierea căsătoriilor între creștinii ortodocși și catolici, sau cu membrii bisericilor orientale și cu protestanții care mărturisesc credința în Dumnezeul Treimic, cu condiția ca căsătoria să fie binecuvântată în Biserica Ortodoxă, iar copiii să fie crescuți în credința ortodoxă. Majoritatea Bisericilor Ortodoxe au procedat astfel în ultimele secole.

Prin decretul emis pe 23 iunie 1721, Sfântul Sinod a permis săvârşirea căsătoriilor, cu respectarea condițiilor menționate, între suedezi prizonieri în Siberia și femei ortodoxe. În acelaşi an, pe 18 august, această decizie sinodală a fost justificată cu argumente biblice și teologice temeinice într-o scrisoare sinodală specială. Această scrisoare a fost folosită ulterior ca un document de referință, atunci când Sfântul Sinod a trebuit să ia o decizie cu privire la căsătoriile mixte săvârşite în provinciile anexate din Polonia și Finlanda (decretele Sfântului Sinod din 1803 și 1811). Totuşi, în aceste provincii s-a permis alegerea liberă a afilierii confesionale a copiilor (practică permisă un timp și în provinciile baltice). În cele din urmă, normele cu privire la căsătoriile mixte în întreg Imperiul Rus au fost validate în Statutul Consistoriilor Bisericeşti (1883). Multe căsătorii dinastice au fost mixte, iar pentru oficierea lor nu era necesar ca partenerul eterodox să treacă la Ortodoxie (cu excepția căsătoriei unui moștenitor al tronului rus). Astfel, muceniţa Elisabeta, Marea Ducesă, care era membră a Bisericii Evanghelice Luterane, s-a căsătorit cu prinţul Sergiu Alexandrovici, şi doar ulterior a trecut la Ortodoxie din proprie voinţă.

(va urma)

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here