Bazele concepției sociale ale Bisericii Ortodoxe (II). Indisolubilitatea mariajului. Motive de divorț acceptate. Rolul familiei în formarea personalității copiilor

152
0
DISTRIBUIȚI

Partea IPartea a II-aPartea a III-a Partea a IV-aPartea a V-a Partea a VI-a Partea a VII-a (ultima)

Indisolubilitatea mariajului. Motive de divorț acceptate

X. 3. Biserica insistă asupra faptului că soții trebuie să rămână credincioși unul altuia toată viața și că mariajul ortodox este indisolubil, potrivit cuvintelor Domnului Iisus Hristos: „Ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă. … Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter” (Matei 19: 6, 9). Biserica denunţă divorțul ca fiind păcat, fiindcă pricinuieşte o mare durere sufletească soților (cel puțin unuia dintre ei), mai ales copiilor. Situația de astăzi, când un număr considerabil de căsătorii se destramă, în special în rândul tinerilor, ne produce o profundă îngrijorare. Această situație devine o adevărată tragedie atât pentru individ, cât și pentru oameni.

Dumnezeu a menţionat adulterul ca fiind singurul motiv îngăduit pentru divorț, întrucât acest păcat întinează sfințenia căsătoriei și distruge legătura bazată pe fidelitatea matrimonială. În cazurile în care între soţi se produc tot felul de conflicte, Biserica socoteşte că ţine de datoria ei pastorală să folosească toate mijloacele adecvate (precum povăţuirea soţilor, rugăciunea, participarea la Sfintele Taine) pentru a apăra integritatea unei căsnicii și pentru a preveni divorțul. De asemenea, clerul este îndemnat să le vorbească celor care doresc să se căsătorească, explicându-le importanța pasului pe care intenţionează să-l facă.

Din nefericire, uneori soții se dovedesc incapabili să păstreze harul pe care l-au primit la săvârşirea Tainei Căsătoriei și să menţină unitatea familiei din cauza firii lor păcătoase şi supuse greşelii. În dorința ei de a-i mântui pe cei păcătoși, Biserica le dă posibilitatea de a se îndrepta și este gata să le îngăduie să se împărtăşească după ce se pocăiesc.

Legile bizantine, care au fost stabilite de împărați creștini și nu au întâmpinat nicio obiecție din partea Bisericii, admiteau anumite cazuri în care divorțul putea avea loc. În Imperiul Rus, desfacerea căsătoriilor legale era efectuată în tribunalul bisericesc.

În 1918, în Hotărârea sa privind pricinile desfacerii căsătoriei consfinţite de Biserică, Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse a recunoscut ca întemeiate, în afară de adulter și de o nouă căsătorie a unuia dintre parteneri, şi motive precum lepădarea de Ortodoxie a unuia dintre soţi, perversiunile, impotența instalată înaintea căsătoriei sau care a fost autoprovocată, contractarea unor boli precum lepra sau sifilisul, dispariția îndelungată a unuia dintre soţi, condamnarea la pedepse cu pierderea drepturilor civile, cazul în care unul dintre soţi pune în pericol viaţa sau sănătatea celuilalt soţ, incestul, tragerea de foloase de pe urma comportamentului imoral al unuia dintre soţi, boli mintale incurabile sau abandonarea cu rea-voinţă a unuia dintre soţi. În prezent, în această listă a motivelor pentru divorț sunt incluse alcoolismul cronic, dependența de droguri și avortul fără consimțământul soţului.

Pentru educarea duhovnicească a celor care încheie o căsătorie, precum şi pentru consolidarea legăturii maritale, preoţii sunt îndemnați ca, înainte de a oficia o căsătorie, să explice în detaliu mirelui și miresei că o uniune maritală încheiată în biserică este indisolubilă. Ei trebuie să sublinieze că la divorț se poate recurge ca la o ultimă soluție numai dacă soții au săvârşit fapte pe care Biserica le-a definit ca fiind motive pentru divorț. Consimțământul pentru desfacerea unei căsătorii nu poate fi dat pentru a satisface un capriciu sau pentru a „confirma” un divorț civil. Totuşi, dacă divorţul este deja un fapt consumat, mai ales atunci când soții trăiesc separat, refacerea familiei este considerată imposibilă și divorțul bisericesc poate fi îngăduit dacă păstorul consimte. Biserica nu sprijină defel ideea de a avea loc o a doua căsătorie. Totuşi, potrivit legii canonice, după ce divorțul a fost în mod legitim aprobat de Biserică, este permisă o a doua căsătorie a soțului nevinovat. În cazul celor a căror primă căsătorie a fost desfăcută din propria lor vină, este permisă cea de-a doua căsătorie numai după ce această persoană se pocăieşte și face o penitență impusă în conformitate cu canoanele. Potrivit regulilor Sf. Vasile cel Mare, în cazurile excepționale în care este permisă a treia căsătorie, durata penitenței va fi prelungită.

În Hotărârea emisă în 28 decembrie 1998, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a denunțat atitudinea acelor duhovnici care „le interzic fiilor lor duhovniceşti să încheie o a doua căsătorie pretinzând că cea de-a doua căsătorie ar fi dezaprobată de Biserică și care interzic, de asemenea, cuplurilor căsătorite să divorţeze în cazul în care viața lor de familie devine imposibilă dintr-un motiv sau altul”. În același timp, Sfântul Sinod a decis că „păstorilor trebuie să li se reamintească faptul că, în atitudinea lor față de cea de-a doua căsătorie, Biserica Ortodoxă se conduce după cuvintele Sf. Pavel: «Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Ci fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi. … Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul» (1 Corinteni 7: 27-28, 39)”.

Rolul familiei în formarea personalității copiilor

X. 4. Apropierea profundă dintre familie și Biserică reiese clar din faptul că, în Sfânta Scriptură, Hristos se descrie pe Sine ca fiind mire (Matei 9:15; 25: 1-13; Luca 12: 35-36), în timp ce Biserica este prezentată ca fiindu-i soție și mireasă (Efeseni 5:24; Apocalipsa 21: 9). În mod similar, Sf. Clement al Alexandriei descrie familia ca fiind o biserică și o casă a lui Dumnezeu, în timp ce Sf. Ioan Gură de Aur numește familia „o biserică mai mică”. „Voi spune”, scrie Sfântul Părinte, „că mariajul este o icoană tainică a Bisericii”. Un bărbat și o femeie care se iubesc unul pe altul, uniți prin căsătorie și care năzuiesc către Hristos formează o biserică domestică. Copiii devin roade ale dragostei și comuniunii lor, iar nașterea și creșterea copiilor reprezintă, potrivit învățăturii ortodoxe, unul dintre cele mai importante scopuri ale căsătoriei.

„Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui”, exclamă psalmistul (Psalmul 126: 3). Sf. Pavel învaţă despre rostul mântuitor al nașterii de prunci (1 Timotei 2:13). De asemenea, el i-a îndemnat pe părinţi: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6: 4). „Pe copii nu îi dobândim pentru a fi cu ei ocazional. Suntem responsabili pentru mântuirea lor … Neglijența faţă de copii este cel mai mare dintre toate păcatele, deoarece conduce către manifestarea unei impietăţi extreme … Nu avem nicio scuză dacă copiii noștri sunt vicioşi”, spune într-o predică Sf. Ioan Hrisostom. Sfântul Efrem Sirul învață: „Ferice de cei care-și cresc copiii în ascultare de Dumnezeu”. „Un părinte adevărat nu este cel care a născut copii, ci cel care i-a crescut şi le-a dat o învăţătură dreaptă”, scrie Sf. Tihon Zadonsk. „Părinții sunt responsabili, în primul rând, cu creșterea copiilor lor și, pentru educația lor proastă, nu pot da vina pe nimeni decât pe ei înșiși”, învăţa Sfântul Mucenic Vladimir, Mitropolitul Kievului. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”, spune cea de-a cincea poruncă (Ieşirea 20:12). În Vechiul Testament, lipsa de respect față de părinți este considerată cel mai mare păcat (Ieşirea 21:15, 17; Pildele lui Solomon 20:20, 30:17). Noul Testament îi învață pe copii să asculte cu dragoste de părinții lor: „Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului” (Coloseni 3:20).

Familia ca biserică domestică constituie un singur organism ai cărui membri trăiesc ghidându-se după legea iubirii și își construiesc relațiile pe acest temei. Experiența dobândită prin relaţiile de familie învață o persoană să îşi depășească egoismul și îi formează simţul datoriei civice. Doar în familia ca școală a dragostei poate deprinde cineva modul corect de a se purta față de semenii săi și, prin urmare, față de poporul său și de societatea în ansamblu. Continuitatea vie a generațiilor, care începe în familie, este menţinută prin dragostea de strămoși și de patrie, în sentimentul participării la istorie. De aceea este atât de periculoasă denaturarea relațiilor tradiționale dintre părinţi şi copii, relaţie care, din nefericire, a fost subminată în multe moduri de stilul de viaţă contemporan. Diminuarea importanţei sociale a maternității și a paternității, în comparație cu progresele realizate de bărbați și femei în domeniul profesional, conduce la faptul de a considera copiii drept o „povară inutilă”, ceea ce contribuie, totodată, la dezvoltarea unui sentiment de alienare și a conflictului între generații. Rolul pe care îl are familia în formarea personalității este fundamental. Nici o altă instituție socială nu îl poate înlocui. Erodarea relațiilor familiale împiedică, în mod inevitabil, dezvoltarea normală a copiilor și lasă o accentuată amprentă negativă și, într-o anumită măsură, de neşters asupra întregii lor vieţi.

Copiii care au fost abandonaţi de părinţii lor au devenit astăzi un eşec deplorabil al societății. Mii de copii abandonați care umplu orfelinatele și care uneori trăiesc pe străzi indică o boală profundă a societății. Oferindu-le acestor copii sprijin duhovnicesc și material și ajutându-i să se integreze în viața religioasă și socială, Biserica socoteşte, în același timp, ca fiind una dintre cele mai importante îndatoriri ale ei faptul de-i face pe părinţi să conştientizeze responsabilitatea pe care o au faţă de copiii lor, ceea ce ar împiedica tragedia prin care trec copiii abandonaţi.

(Va urma)

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here