Bazele concepției sociale ale Bisericii Ortodoxe (IV). Probleme de bioetică: Avortul

93
0
DISTRIBUIȚI
Sculptura „Copilul care nu s-a mai născut niciodată” realizată de sculptorul slovac Martin Hudáček la inițiativa unui grup de femei care regretă că într-un anume moment al vieții lor au „ales” să-și avorteze copiii. Amplasată din 2011 în orașul Bardejovska Nova Ves

Partea IPartea a II-aPartea a III-a Partea a IV-aPartea a V-a Partea a VI-a Partea a VII-a (ultima)

XII. 1. Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor biomedicale, care au invadat viața omului modern, marcându-i existenţa de la naștere până la moarte, și imposibilitatea de a răspunde la provocările de natură etică pe care acestea le ridică pentru etica medicală tradiţională au provocat îngrijorări serioase în societate. Încercările fiinţei umane de a se pune pe sine în locul lui Dumnezeu prin eforturile de a schimba și „îmbunătăți” creația Sa după bunul ei plac, pot crea omenirii noi probleme și suferințe. Dezvoltarea tehnologiilor biomedicale a ajuns la un asemenea grad încât nu mai sunt conştientizate posibilele consecințe spiritual-morale și sociale ale aplicării lor necontrolate. Acest lucru nu poate decât să provoace îngrijorări profunde în Biserică. În formularea atitudinii ei față de problemele de bioetică dezbătute atât de mult în societatea de astăzi, în special faţă de cele care au un impact direct asupra ființei umane, Biserica pornește de la o concepţie despre viaţă bazată pe Revelaţia divină. Ea afirmă viața ca fiind un dar prețios de la Dumnezeu.

De asemenea, Biserica afirmă libertatea și demnitatea inalienabile ale omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul fiind menit să fie „răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3:14), pentru a fi desăvârșit precum este Tatăl Ceresc (Matei 5: 48) și să se îndumnezeiască, adică să devină „părtaș dumnezeieştii firi” (2 Petru 1: 4).

Avortul

XII. 2. Din cele mai vechi timpuri, Biserica a privit avortul făcut în mod deliberat ca pe un păcat grav. Canoanele echivalează avortul cu crima. Această concepţie asupra avortului se bazează pe convingerea că concepția unei ființe umane este un dar de la Dumnezeu. Prin urmare, din momentul concepției, orice atentat la viaţa ființei umane reprezintă o crimă.

Psalmistul descrie dezvoltarea fătului în pântecele mamei ca fiind o acțiune creatoare a lui Dumnezeu: „Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele … Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi” (Psalmul 139: 13, 15-16).

Iov mărturisește același lucru în cuvintele sale adresate lui Dumnezeu: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit … Nu m-ai turnat oare ca pe lapte şi nu m-ai închegat ca pe caş? M-ai îmbrăcat în piele şi în carne, m-ai ţesut din oase şi din vine. Apoi mi-ai dat viaţă, şi bunăvoinţa Ta şi purtarea Ta de grijă au ţinut vie suflarea mea … m-ai scos din sânul mamei mele” (Iov 10: 8-12, 18). „Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit”, spune Domnul profetului Ieremia.

„Să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi” – această poruncă face parte dintre cele mai importante porunci ale lui Dumnezeu cuprinse în Învățătura celor Doisprezece Apostoli, unul dintre cele mai vechi manuscrise creștine. „O femeie care a săvârşit avort este o ucigașă și va da socoteală în faţa lui Dumnezeu”, scria Athenagoras, apologist din secolului al II-lea. „Cel care va fi om este deja om”, argumentează Tertulian la începutul secolului al III-lea. „Femeia care omoară intenționat fătul se pedepseşte asemenea ucigaşilor … Cele ce dau doctorii de avort, ucigaşe sunt şi ele, şi cele ce primesc otrăvurile sunt vrednice de aceeaşi osândă ca şi ucigaşii”, se menţionează în canoanele 2 și 8 ale Sfântul Vasile cel Mare, canoane incluse în Cartea Statutelor Bisericii Ortodoxe și confirmate de canonul 91 al celui de-al Șaselea Sinod Ecumenic. În același timp, Sf. Vasile lămureşte: „Și nu luăm în considerare chesiunea subtilă dacă fătul a fost format sau nu.” Sfântul Ioan Gură de Aur îi descrie pe cei care săvârşesc avort ca fiind „mai răi decât ucigașii”.

Biserica consideră avortul larg răspândit și susţinut în societatea contemporană ca reprezentând o amenințare la adresa viitorului omenirii și un semn clar al degradării morale a societăţii. Este absurd să crezi în învățătura biblică și patristică potrivit căreia viața umană este sacră și valoroasă de la începutul ei și să recunoşti „libera alegere” a femeii de a dispune de soarta fătului. În plus, avortul pune serios în pericol sănătatea fizică și spirituală a mamei. Biserica a considerat întotdeauna că este de datoria ei să protejeze ființele umane cele mai vulnerabile și dependente, cum sunt copiii nenăscuți.

Biserica Ortodoxă nu poate, în niciun caz, să aprobe avortul. Fără a respinge femeile care au săvârşit avort, Biserica le îndeamnă să se pocăiască și să caute să depășească consecințele distrugătoare ale păcatului prin rugăciune și penitență, urmate de împărtăşirea cu Sfintele Taine mântuitoare. În cazul unei amenințări directe, care pune în pericol viața mamei dacă sarcina continuă, mai ales dacă femeia mai are şi alți copii, se recomandă indulgenţă în practica pastorală. Femeia care întrerupe sarcina în această situație nu trebuie să fie exclusă din comuniunea euharistică cu Biserica, cu condiția ca aceasta să urmeze canonul de penitență rânduit de preotul care o spovedeşte.

Lupta împotriva avortului, la care uneori femeile sunt nevoite să recurgă din pricina sărăciei extreme și a lipsei de ajutor, presupune ca Biserica și societatea să ia măsuri eficiente pentru protejarea maternităţii și pentru a crea condiții pentru adoptarea copiilor ai căror mame nu îi pot creşte din anumite anumite motive.

Responsabilitatea pentru săvârşirea păcatului uciderii pruncului nenăscut trebuie să cadă nu doar asupra mamei, ci şi asupra tatălui dacă acesta își dă consimțământul pentru avort. Dacă o femeie săvârşeşte avortul fără consimțământul soțului ei, acesta poate fi un motiv pentru divorț (a se vedea X. 3). De asemenea, la comiterea acestui păcat este părtaş şi medicul care efectuează avortul. Biserica solicită statului să recunoască dreptul medicilor de a refuza să efectueze avorturi din motive de conștiință. Nu poate fi considerat un lucru normal ca responsabilitatea legală a unui medic pentru moartea unei mame să fie socotită ca fiind incomparabil mai mare decât responsabilitatea pentru uciderea fătului – situație care îi determină pe medici și, prin aceştia, și pe pacienți să săvârşească avorturi. Medicul are responsabilitatea deplină de a stabili un diagnostic, iar diagnosticul poate să o determine pe o femeie să-și întrerupă sarcina. Facând astfel, un medic credincios trebuie să coreleze cu atenție indicațiile clinice cu ceea ce îi dictează conştiinţa sa de creștin.

Contracepția

XII. 3. Printre chestiunile care necesită o analiză din perspectivă creştină și morală este și cea referitoare la contracepție. Unele contraceptive au efect abortiv, întrerupând în mod artificial viața embrionului în primele etape ale vieții sale. Prin urmare, Biserica are aceeaşi abordare cu privire la utilizarea acestora ca în cazul avortului. Dar alte mijloace, care nu presupun întreruperea unei vieți deja concepute, nu pot fi asimilate avortului. În definirea atitudinii lor față de mijloacele nonabortive, soții creștini trebuie să-și amintească faptul că reproducerea este unul dintre scopurile principale ale uniunii maritale instituite de Dumnezeu (vezi X. 4). Refuzul deliberat de a naşte prunci din motive egoiste devalorizează căsătoria și este, în mod categoric, un păcat.

În același timp, soții sunt răspunzători în faţa lui Dumnezeu să ofere o creştere adecvată copiilor lor. Unul dintre modurile de a fi responsabili pentru nașterea lor este ca părinţii să se abţină un timp de la relațiile sexuale. Oricum, soții creștini trebuie să-și amintească cuvintele pe care Sfântul Pavel le-a adresat părinţilor: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre” (1 Corinteni 7: 5). Desigur, cei doi soţi trebuie să ia astfel de decizii împreună, cu îndrumare din partea duhovnicului lor. Acesta din urmă trebuie să ia în considerare, cu prudență pastorală, condițiile concrete de trai ale cuplului, vârsta acestora, sănătatea, nivelul maturităţii duhovniceşti și alte circumstanțe. Făcând astfel, duhovnicul trebuie să facă distincţia între soţii care se pot supune exigenţelor pe care le presupune traiul în abstinenţă şi cei cărora nu le este dat (Matei 19:11) să poată acest lucru, acordând atenţie înainte de toate menţinerii și consolidării familiei.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în Hotărârea sa din 28 decembrie 1998, instruieşte clericii care slujesc ca îndrumători duhovniceşti că „este inadmisibilă forțarea sau determinarea credincioşilor … să refuze relațiile conjugale în cadrul căsătoriei”. Se asemenea, Sfântul Sinod reaminteşte păstorilor de necesitatea „de a manifesta o anumită reţinere și prudență pastorală în discutarea cu credincioşii a chestiunilor legate de anumite aspecte ale vieții lor de familie”.

(Va urma)

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here