Partea I | Partea a II-a | Partea a III-a | Partea a IV-a | Partea a V-a | Partea a VI-a | Partea a VII-a (ultima)
–
Egalitatea între bărbat și femeie
X. 5. În lumea precreștină, femeia era, în mod obişnuit, considerată ca fiind inferioară bărbatului. Biserica lui Hristos a evidenţiat în mod deplin demnitatea și menirea femeii, dând acestor însuşiri fundamente religioase solide, dintre care cel mai puternic este venerarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Potrivit învățăturii ortodoxe, Maria, cea aleasă şi binecuvântată între femei (Luca 1:28), a manifestat în cel mai înalt grad virtuţile neprihănirii, desăvârşirii duhovniceşti și sfințeniei la care s-a putut înălţa omul și care depășesc virtuţile treptelor îngereşti. Prin ea, maternitatea este sfințită și este afirmată valoarea femeii. Taina Întrupării este săvârşită cu participarea Maicii Domnului, fapt prin care ia parte la opera mântuirii și reînnoirii omului. Biserica arată o cinste deosebită femeilor purtătoare de mir și numeroaselor femei creștine preamărite pentru faptele lor: pentru martiriu, mărturisire și înaltele virtuţi morale. Încă de la începuturile Bisericii creştine, femeia a participat activ la edificarea Bisericii, la viața liturgică, la misiunile creştine, la acţiunile de propovăduire, educație și caritate.
Apreciind rolul social al femeilor și recunoscând egalitatea, în plan politic, cultural şi social, dintre bărbaţi şi femei, Biserica se opune tendinței de a diminua rolul femeii în calitatea ei de soție și mamă. Egalitatea dintre sexe, care este un lucru fundamental, nu anihilează diferenţele naturale dintre ele și nici nu implică ideea că rolurile lor sunt identice în familie și în societate. În special, Biserica nu poate interpreta greșit cuvintele Sfântului Pavel cu privire la responsabilitatea pe care o are bărbatul, care este chemat să fie „capul femeii” şi care o iubește pe femeia sa aşa cum Hristos iubește Biserica, precum şi cuvintele despre faptul că femeia este menită să se supună bărbatului ei, așa cum Biserica se supune lui Hristos (Efeseni 5: 22-23, Coloseni 3:18). Desigur, aceste cuvinte nu se referă la despotismul bărbatului sau la ţinerea femeii într-o stare de sclavie, ci la întâietatea în responsabilitate, grijă faţă de celălalt și iubire. Nu trebuie uitat nici faptul că toți creștinii sunt chemați să se supună „unul altuia, întru frica lui Hristos” (Efeseni 5:21). De aceea, „nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu” (1 Corinteni 11:11-12).
Reprezentanții unor mișcări sociale tind să diminueze și, uneori, chiar să nege importanța căsătoriei și a instituției familiei, punând accent în primul rând asupra activităților cu impact social ale femeilor, inclusiv asupra celor incompatibile sau puțin potrivite femeii (cum este munca fizică grea). Deseori se cere să fie stabilită o egalitate artificială între bărbați și femei în toate domeniile de activitate. Totuşi, Biserica consideră că menirea femeii nu constă în simpla emulaţie a bărbatului sau în competiția cu acesta, ci în dezvoltarea tuturor abilităţilor dăruite de Dumnezeu, inclusiv a celor specifice naturii ei.
Fără a acorda importanţă exclusiv distribuirii funcțiilor sociale, antropologia creștină îi atribuie femeii un rol mai înalt decât cel pe care i-l rezervă concepţiile contemporane lipsite de Dumnezeu. Tendinţa de a elimina sau de a minimiza diferențele naturale dintre bărbat şi femeie în sfera socială este străină de învăţătura Bisericii. Diferenţele sexuale, ca şi cele sociale și etnice, nu sunt o piedică în calea mântuirii oferite de Hristos tuturor oamenilor. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3:28). Totuşi, această afirmație soteriologică nu reprezintă o încercare de a neutraliza în mod artificial diversitatea umană, iar sensul ei nu ar trebui extins în mod mecanic asupra tuturor relațiilor sociale.
Castitatea și desfrânarea
X. 6. Virtutea castității propovăduită de Biserică reprezintă temeiul integrităţii sufleteşti a persoanei umane, care trebuie să menţină mereu o stare de armonie între puterile sale mentale și cele trupeşti. Desfrânarea distruge în mod inevitabil armonia și integritatea vieții unei persoane, vătămând grav sănătatea duhovnicească. Libertinajul toceşte sensibilitatea duhovnicească şi împietreşte inima, făcând-o incapabilă să ofere o iubire adevarată. Fericirea pe care o dă o viaţă de familie sănătoasă devine un lucru de neatins pentru desfrânat. Păcatele împotriva castității au, de asemenea, consecințe sociale negative. În contextul unei crize spirituale prin care trece societatea umană, mass-media și produsele așa-numitei culturi de masă devin uneori instrumente de corupere morală prin promovarea laxităţii sexuale, a tuturor formelor de perversiune sexuală și a altor patimi. Pornografia, care constituie exploatarea impulsului sexual în scopuri comerciale, politice sau ideologice, contribuie la desfiinţarea principiilor spirituale și morale, reducând astfel omul la un animal condus numai de instincte.
Promovarea viciului este deosebit de dăunătoare pentru sufletele vulnerabile ale copiilor și tinerilor. Prin intermediul cărților, al filmelor și al altor produse video, precum și al mass-mediei și al unor programe educaționale, adolescenților le este inoculată o concepţie despre relațiile sexuale extrem de înjositoare pentru demnitatea umană, deoarece nu lasă loc unor noțiuni precum castitatea, fidelitatea conjugală, iubirea dezinteresată. Nu numai că relațiile intime dintre bărbat și femeie sunt expuse ca la un spectacol, ofensând sentimentul firesc al prudenței, dar sunt prezentate ca un act de pură satisfacere a instinctelor, fără a exista nici o asociere cu comuniunea sufletească sau cu vreo obligație morală. Biserica îi îndeamnă pe credincioși să lupte, în cooperare cu toate forțele morale din societate, împotriva propagării acestor ispite diabolice, care, prin distrugerea familiei, subminează fundamentele societății.
„Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”, spune Domnul Iisus Hristos în Predica Sa de pe munte (Matei 5:28). „Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte”, avertizează Sf. Iacov (Iacov 1:15). „Nici desfrânaţii … nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (1 Corinteni 9-10). Aceste cuvinte sunt pe deplin valabile în cazul consumatorilor și mai ales producătorilor de pornografie. Aceştia din urmă pot cădea, de asemenea, sub aceste cuvinte ale lui Hristos: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. … Vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18: 6-7). „Desfrânarea este otravă care descompune sufletul … Oricine desfrânează Îl respinge pe Hristos”, scria Sf. Tihon din Zadonsk. Sfântul Dimitrie de Rostov scria că „trupul fiecărui creștin nu este al lui, ci al lui Hristos, după cuvintele Scripturii: «Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte» (1 Corinteni 12:27). Și nu se cuvine să pângărim trupul lui Hristos prin fapte de desfrânare, în afara mariajului legitim. Căci voi sunteţi casa lui Hristos, după cuvântul Apostolului: «pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi» (1 Corinteni 3:17). Biserica timpurie, prin scrierile părinților și învăţaţilor ei, precum Clement al Alexandriei, Sf. Grigorie de Nyssa și Sf. Ioan Gură de Aur, au denunţat constant scenele și reprezentările dramatice obscene. Sub amenințarea cu excomunicarea, canonul 100 adoptat la Sinodul din Trullo interzice înfăţişarea de „chipuri care amăgesc vederea şi care strică mintea şi împing spre aţâţările plăcerilor ruşinoase”.
Corpul uman este o creație minunată a lui Dumnezeu și este menit să devină templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 6: 19-20). Condamnând pornografia și desfrâul, Biserica nu îndeamnă deloc la detestarea trupului sau a relaţiilor intime ca atare. Fiindcă relațiile fizice dintre bărbat și femeie sunt binecuvântate de Dumnezeu în cadrul căsătoriei, în care acestea exprimă dragostea curată, comuniunea deplină și „armonia dintre sufletele și trupurile” soților, pentru care Biserica se roagă în slujba cununiei. Ceea ce trebuie dezaprobat este tendința transformării acestor relații curate şi fireşti, binecuvântate de Dumnezeu, precum și a corpului uman într-un obiect de exploatare înjositoare și de comerț, pentru obţinerea de plăcere egoistă, impersonală, lipsită de iubire și pervertită.
Din acest motiv, Biserica condamnă ferm prostituția și promovarea așa-numitei „iubiri libere”, relaţie în cadrul căreia intimitatea fizică este separată complet de comuniunea personală și sufletească, de sentimentul de dragoste dezinteresată și de simţul responsabilităţii pe care cei doi soţi îl au unul faţă de celălalt, acestea fiind posibile numai în cadrul relaţiei conjugale bazate pe fidelitatea pe viaţă.
Conștientă de nevoia ca școala, alături de familie, să ofere copiilor și adolescenților cunoștințe despre sexualitate și despre natura fizică umană, Biserica nu poate susține acele programe de „educație sexuală” în care relaţiile sexuale premaritale și, mai ales, diferite perversiuni sunt prezentate drept normale. Este absolut inacceptabilă impunerea unor astfel de programe elevilor. Școala se cuvine să se opună viciului, care erodează integritatea persoanei umane, să îi înveţe pe copii să pună preţ pe castitate și să îi pregătească pentru întemeierea de familii trainice bazate pe fidelitate și curăţie.
(Va urma)
