Ceva din natura lor îi pune pe conservatori mereu în dezavantaj. Dar sunt ei oare de partea greșită a istoriei?
Conservatorii, și în special social-conservatorii, par mereu să fie de partea pierzătoare a politicii. Indiferent care este subiectul, fie el fiscal sau social. Aceasta ridică în mod natural întrebarea: sunt ei de partea greșită a istoriei, așa cum pretind progresiștii?
Unii răspund că decăderea socială a Americii este rezultanta unor erori în proiectul american. Conservatorismul, afirmă ei, va pierde mereu. Alții sugerează că creștinii trebuie să-și admită înfrângerea și să-și regândească întreaga strategie politică.
Atari sfaturi conțin sâmburi de adevăr. Cine poate nega scăpările din proiectul american sau din politica conservatoare? Dar, poate, există și ceva mai profund – ceva mai elementar și mai uman, mai puțin ideologic.
Firea conservatoare
De la bun început, ceva din firea conservatorilor îi pune mereu în dezavantaj politic: prin definiție, ei sunt în favoarea conservării status quo-ului. Nu au cu adevărat un proiect politic și întotdeauna „joacă” în apărare.
Dezbaterile între conservatori sunt aproape întotdeauna despre cât de mult să cedeze și dacă să riposteze sau nu la anumite câștiguri ale adversarilor. Niciodată despre ce poate fi făcut pentru a promova o agendă politică concretă.
Din moment ce conservatorii nu-și promovează niciodată agenda pozitivă proprie, cele mai recente câștiguri ale progresiștilor se constituie în acel status quo de apărat pentru conservatori. Centrul politic se mută, inexorabil, tot mai la Stânga; e ca și cum procesul politic ar fi de la bun început măsluit pentru a o favoriza pe aceasta.
În această situație neplăcută, reversul avansului taberei progresiste e nu doar eluziv, dar de-a dreptul imposibil. Dacă status quo ne este țelul final, nu putem niciodată spera la o victorie politică pe termen lung ci doar la un regres de moment al agendei adverse. tot ce putem vreodată spera este un respiro temporar de la neobositul atac progresivist.
Derapajul în ce privește avortul și homosexualitate
Exemple ale derapajului conservator și ale succesului progresist abundă pe multiple fronturi politice, începând cu lascivitatea pe care Republicanii o au în alocarea banilor publici când sunt la putere. Dar dezavantajul conservatorilor este vizibil în special pe problemele sociale. După 8 ani de administrație Obama, Centrul s-a mutat atât de la Stânga că niciun politician nu mai dorește măcar o corecție serioasă spre Dreapta, ca să nu mai vorbim de o schimbare de curs care ar supraviețui următoarelor administrații și majorități parlamentare Democrate.
Capitularea social-conservatorilor la excepția violului (ca motiv admisibil, n.tr.) în dezbaterea despre avort este emblematică cu privire la cât sunt de dornici conservatorii să găsească un nou status quo la fiecare cotitură impusă de progresism. Concepute inițial ca o modalitate pentru conservatori de a restricționa avortul cu sprijinul Democraților, excepția pe motiv „de viol sau de periclitarea sănătății mamei” au devenit azi poziții de facto pentru majoritatea Republicanilor.
Prin contrast, Democrații au avansat de la pretenția că avortul trebuie să fie sigur, legal și rar sub administrația Clinton la promovarea fără înconjur a avortului în campanii publice și au transformat avortul în hârtia de turnesol pentru conducerea partidului. În timp ce mișcarea pentru viață se încaieră pe „excepția violului” și pe proiecte de lege care ar impune ca limită pentru avort prima bătaie a inimii („heartbeat bills”), grupurile pro-avort și susținătorii lor cer acum cu toții restricții pentru discursurile pro-viață și abolirea obiecției de conștiință a personalului medical (refuzul avortului pe criterii morale sau religioase, n.tr.).
Similar, rapida capitulare a conservatorilor în fața „căsătoriei” între persoane de același sex arată cât de rapid ceva considerat respingător de societate poate deveni acceptabil tuturor, mai puțin celor mai duri dintre social-conservatori.
La doar două decenii de la adoptarea Legii pentru Protecția Căsătoriei (lege federală, aplicabilă în toate statele din SUA, n. tr.) cu sprijin copleșitor din partea Congresului, și doar la puțin timp după ce majoritatea statelor a respins democratic (prin referendum, n. tr.) legiferarea „căsătoriei” între persoane de același sex, Curtea Supremă a impus-o în toate cele 50 de state. Vasta majoritate a conservatorilor s-a supus, umil, fără să piuie.
Pare, din nou, imposibil să mergem înapoi din cauză că status quo-ul s-a schimbat. Conservatorii pur și simplu nu par interesați în a schimba asta. Unii sunt nerăbdători să îmbrățișeze noul status quo atât de mult, că își îndeamnă colegii să accepte homosexualitatea și transgenderism-ul. Pentru progresiști, din contră, un status quo nu este niciodată destul. Organizația anti-creștină Human Rights Campaign presează pentru adoptarea Legii Egalității („Equality Act”) care ar forța creștinii să celebreze mariajele homosexuale, iar Nancy Pelosi (lideră Democrată și președinta Camerei Reprezentanților din Congresul SUA, n.tr.) dorește să facă din asta o prioritate pentru camera Reprezentanților.
Mai îngrijorător, conservatorii nu arată nici cea mai măruntă înclinație spre tipul de deșteptare socială care conduce la rezultate politice. În timp ce mișcarea pentru viață se roagă, tăcut și răbdător, ca într-o zi Brett Kavanaugh și John Roberts (judecători ai Curții Supreme din SUA, n.tr.) să răstoarne decizia Roe contra Wade (cauza în urma căreia în 1973 a fost legiferat avortul în SUA, n.tr.) – fără vreo asigurare că asta se va întâmpla vreodată – mulțimi furioase pro-avort îl insultă pe Kavanaugh de parcă acesta deja ar fi făcut-o.
Dacă am fi interesați în adevărat schimbare, Marșul pentru Viață ar paraliza Washingtonul în fiecare an, cum o face Marșul Femeilor. În schimb, abia dacă primește ceva atenție în media. Conservatorii sunt atât de calmi și politicoși încât Poliția nici măcar nu are de ce să fie prezentă. Deși nu o spun ca să încurajez violența, mișcarea are nevoie să identifice căi de a face cauza pro-viață mai vizibilă și eficientă social și politic.
Pe cine să dăm vina: pe liberalism sau pe natura umană?
Deci, de unde vine acest derapaj? Sunt apatia și retragerea trăsături inerente ale conservatorismului? Este progresul inexorabil al liberalismului imoral înscris în țesătura proiectului american?
S-a scris mult pe tema fascinantei interpretări a lui Patrick Deneen asupra istoriei SUA ca împlinire progresistă a colecției de idei filosofice pe care el o numește liberalism în cartea „De ce a eșuat liberalismul” (Why Liberalism Failed). Analiza prezentului realizată de Deneen este puternică și convingătoare. Dar actualul nostru derapaj moral nu poate fi pus, principial, pe seama fundamentului proiectului american.
Exist o explicație mai simplă și mai directă pentru acesta, una care are mai puțin de-a face cu idei sau ideologii și mai mult cu erori umane și eșecuri personale. Ce-ar fi dacă victoriile progresismului social ar fi datorate mai mult eșecului moral al bărbaților și femeilor din fiecare generație de a opri avansul răului – și mai puțin ideologiei? Ce-ar fi dacă avortul, mariajul homosexual, sărăcia, corupția și alte rele sociale ar exista din cauza păcatelor individuale ale oamenilor care au avut ocazia să facă ceea ce era drept și totuși au ales să nu o facă? Așa cum spune celebra butadă atribuită lui Edmund Burke, „Tot ce este necesar ca răul să triumfe este ca oamenii buni să nu facă nimic.”
Robert Reilly sugerează asta în cartea sa din 2014 „Cum să-l faci pe gay, ok: Raționalizarea comportamentului homosexual schimbă totul” (Making Gay Okay: How Rationalizing Homosexual Behavior Is Changing Everything). Prin aplicarea analizei filosofice aristoteliene a moralității și dinamicii sociale, Reilly identifică o psihologie colectivă a complicității și eșecului moral ca rădăcină a decadenței din societatea americană. Deloc surprinzător, Reilly nu vede avansul imoralității ca rezultat al progresului unei teorii consistente ideologic, ci ca pe rezultatul largii complicități în fața imoralității sexuale.
Conform lui Reilly, alunecarea morală este un fenomen spiritual și moral, nu unul ideological/rațional. Americanii au decis să-și mascheze eșecurile personale prin contracepție, avort, pornografie, homosexualitate șamd – în loc să le recunoască, la ei și la alții. Întâmplător, Reilly se referă și el la analiza lui Deneen, inclusiv în Public Discourse.
Până la urmă, istoria este scrisă de bărbați și de femei. Ideile au consecințe, dar numai atunci când oamenii dau consistență ideilor prin acțiunile lor. Au fost de-a lungul timpului idei bune și proaste care au convers, toate, la fondarea națiunii noastre. Ceea ce contează este că la fiecare cotitură a istoriei Statelor Unite bărbații și femeile au luat decizia fie de a-și apăra familiile, fie de a nu și le apăra – respectiv, de a accepta un nou status quo politic și social sau nu.
Poate conservatorii continuă să piardă în America pentru că sunt în mod constant trădați din interior. Gândiți-vă la numeroșii creștini care nu au adoptat o poziție principială cu privire la avort în momente politice cheie – iar clerul le-a trecut-o cu vederea. Sau la conservatorii care apără cu fanatism orice administrație Republicană, chiar și atunci când aceasta merge cu frâna pusă când vine vorba despre politici pro-viață, cam la fel cum fac și cu întreaga cauză a familiei.
Conservatorismul „plin” are nevoie de principiile Religiei și ale Dreptului natural
Singura cale de a răsturna câștigurile Stângii este, pentru conservatori aceea de a îmbrățișa militant o versiune „plină” de conservatism, una care este mai mult decât simpla înclinare pentru păstrarea unui status quo. Măcar asta este clar. Un conservatorism al status quo-ului degenerează adesea în preocupări exclusiv pentru un status quo economic, împingându-ne înapoi la denominatorul comun al reformelor fiscale.
Conservatorismul trebuie să fie mai mult decât simpla conservare a configurației prezente a puterii politice și economice în societate. Trebuie să aibă țeluri substanțiale și obiective politice concrete.
Pentru ca acestea să se întâmple, conservatorismul trebuie înrădăcinat în principiile perene ale Legii naturale și ale Tradiției religioase. Doar prin acestea pot atât politicul cât și economicul să ajute societatea să prospere. Conservatorii principiali precum Richard John Neuhaus au demarat un astfel de proiect, dar încă mai trebuie să vedem rezultatele sale politice.
Mai mult, pentru a reuși, conservatorii au nevoie de oameni cu principii. Apatia morală este o stare spirituală. Este motivul pentru complicitatea și complezența care au permis revoluției sexuale să se răspândească în societatea noastră. R. R. Reno remarca pătrunzătoarea apatie morală a conservatorilor în First Things [popular website conservator american, n.tr.] după alegerile de la jumătatea mandatului [alegerile din noiembrie 2017, n.tr.]: „nu a existat niciodată un stabiliment (establishment) conservator, ci doar unul Republican, care este pur politic și nu are ambiții culturale, altele decât să-și vadă copiii la școli de prestigiu.”
Dacă se retrag în tăcere din problemele sociale, mai degrabă decât să încerce să tulbure echilibrul politic prin provocarea progresiștilor cu cereri morale, conservatorii vor continua să fie de partea greșită a istoriei. Iar Stânga va avansa cu tot mai multe dintre cererile sale pentru autonomie sexuală. Conservatorii vor rămâne implicit la reducerile fiscale, în timp ce societatea americană va continua să se dezintegreze.
Ironia este că prosperitatea economică de care conservatorii americani se agață cu atâta putere a fost, parțial, cretă mulțumită imensei influențe pe care instituții precum familia și biserica au exercitat-o asupra societății americane, așa cum remarca în mod faimos Tocqueville. Aceste instituții au fost coloana vertebrală a politicii, societății și comerțului americane. Ele nu au fost niciodată atât de atacate cum sunt astăzi.
Pe măsură ce conservatorii capitulează în fața revoluției sexuale și America merge aproape umăr la umăr cu Europa spre colapsul demografic și fiscal, aforismul Psalmistului despre înzestrări pare mai adevărat ca niciodată: „Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Ps. 48).