IV. CONVENȚIA ONU CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI (1989)
Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (UNCRC), adoptată în 1989, a avut la bază Declarația Organizației Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (UNDRC), din 1959. Al doilea paragraf din preambulul la UNDRC incepe astfel: „având în vedere faptul că Organizatia Naţiunilor Unite a proclamat, în Declarația Universală a Drepturilor Omului, că orice persoană poate să se prevaleze de toate drepturile și libertățile enunțate în aceasta, fără nicio deosebire …” Este urmat apoi de al treilea paragraf din preambul: „recunoscând faptul că un copil, dată fiind lipsa sa de maturitate fizică și mintală, are nevoie de protecție și îngrijire specială, inclusiv de protecție juridică adecvată, atât înainte, cât și după naștere” [112]. Articolul 1 se referă la „toţi copiii, fără nicio excepție … fără deosebire sau discriminare …” Articolul 4 prevede că copilul „are dreptul să crească și să se dezvolte sănătos; în acest scop, trebuie acordată atenție şi protecție specială atât lui, cât şi mamei sale, inclusiv îngrijire adecvată prenatală și postnatală” [113]. Luate împreună, aceste articole indică faptul că se pune un accent foarte clar asupra statutului egal de fiinţa umană al copilului nenăscut.
Includerea expresiei „înainte și după naștere” în UNCRC constituie elementul central al unui comentariu amplu cu privire la statutul copiilor nenăscuți potrivit acestui document. Înainte de a analiza transpunerea expresiei din preambulul UNDRC în preambulul UNCRC, merită să menţionăm că statutul persoanei nenăscute a fost adus în discuţie în alte contexte. Inițial, în timpul redactării Convenției în 1979, Articolul 1 preciza că copilăria începe din momentul nașterii [114]. Prevederea a fost modificată astfel încât să fie utilizaţi doar termenii de „copil” și „ființă umană” fără a fi menţionată o anumită vârstă minimă de la care copilul să beneficieze de protecția drepturilor [115]. În 1988, Malta și Senegal au propus două amendamente separate care includeau în articolul respectiv sintagma „fiecare fiinţă umană de la concepție” [116]. Sponsorii au retras ulterior aceste amendamente, măsură reprezentând un compromis cu privire la versiunea finală a preambulului [117].
Dar adevărata poveste este cea referitoare la preambul. În 1980, un grup de delegați au prezentat o propunere de a fi inclusă în preambul expresia „înainte și după naștere” [118]. După o lungă dezbatere, s-a ajuns la un compromis, care a implicat referirea la UNDRC, dar omiterea cuvintelor „înainte și după naștere” [119]. La ultima sesiune a Grupului de lucru din 1989, dezbaterea a fost deschisă exact cu privire la aceeaşi chestiune. Au fost propuse două amendamente formale, ambele incluzând expresia „înainte și după naștere”. Un amendament a fost propus de Republica Federală Germania, iar celălalt de către Sfântul Scaun, Irlanda, Malta și Filipine. Chestiunea a fost adresată unui grup de redacție format din principalii protagonişti ai dezbaterii reprezentând fiecare parte implicată. A urmat un acord tripartit.
În primul rând, propunerea din partea Maltei și Senegalului privind recunoaşterea vieţii de la concepție, în legătură cu Articolul 1, avea să fie retrasă sub silentio. În al doilea rând, cuvintele „atât înainte cât și după naștere” aveau să fie incluse în al nouălea paragraf din preambul, cu referire la cel de-al treilea paragraf din preambulul UNDRC, unde apar acestea. În al treilea rând, în lucrările pregătitoare va fi introdusă o declarație interpretativă „în numele întregului Grup de lucru”: „prin adoptarea acestui paragraf în preambul, Grupul de lucru nu intenționează să aducă atingere interpretării, de către statele-părţi, a Articolului 1 sau a oricărei alte prevederi a Convenției” [120]. Declarația interpretativă va face obiectul unui aviz juridic din partea consilierului juridic al ONU, la cererea delegatului Regatului Unit, aviz care a fost transmis după ce grupul de lucru şi-a încheiat lucrările:
„În ceea ce privește cererea dvs. din 30 noiembrie 1988 cu privire la posibilitatea ca președintele Grupului de lucru, care pregătește proiectul de Convenție cu privire la Drepturile Copilului, să includă în lucrările pregătitoare, în numele întregului Grup de lucru, menţiunea [citată mai sus] (…) nu am văzut, desigur, textul paragrafului în cauză din preambul sau textele vreunei prevederi menţionate în proiectul de Convenție [121] și, prin urmare, opiniile noastre prezentate mai jos au un caracter oarecum abstract.
În preambulul unui tratat sunt expuse considerentele generale care justifică adoptarea tratatului. Astfel, la prima vedere, este neobişnuită încercarea de a introduce în lucrările pregătitoare un text cu scopul de a lipsi un anumit paragraf din preambul de sensul său obișnuit, care este acela de oferi o parte din premisele interpretării tratatului. De asemenea, nu este ușor să se aprecieze ce concluzii vor desprinde ulterior statele – atunci când vor interpreta tratatul – din includerea unui astfel de text în lucrările pregătitoare. În plus, încercarea de a stabili sensul unei anumite prevederi a unui tratat prin adăugarea unui text în lucrările pregătitoare poate să nu ducă în mod optim la atingerea scopului propus deoarece, după cum știți, în conformitate cu articolul 32 din Convenția de la Viena cu privire la Dreptul Tratatelor, lucrările pregătitoare constituie un «mijloc suplimentar de interpretare» și, prin urmare, se poate face apel la lucrările pregătitoare numai dacă prevederile relevante din tratat sunt considerate neclare de către cei care interpretează tratatul.
Cu toate acestea, nu există nici o interdicție în drept sau în practică împotriva includerii unei declarații interpretative în lucrările pregătitoare. Deși este mai adecvată includerea unei astfel de declarații interpretative în actul final sau într-o rezoluție însoțitoare sau alt instrument. (Includerea în actul final etc. ar fi posibilă în temeiul articolului 31 din Convenția de la Viena cu privire la Dreptul Tratatelor). De asemenea, nu există o interdicție în drept sau practică prin care să fie oprită formularea de declaraţii interpretative; în sensul negativ avut în vedere aici ca făcând parte din textul lucrărilor pregătitoare. [122]”
Majoritatea comentatorilor interpretează cele de mai sus ca un indiciu că copilul nenăscut nu este protejat în Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (UNCRC) [123]. Cea mai influentă și cuprinzătoare expunere a acestei poziții o reprezintă un articol din 1990 scris de Philip Alston în revista Human Rights Quarterly (articol din care se citează amplu în această secțiune).
Poziția lui Alston se bazează pe cinci argumente, fiecare dintre acestea fiind lipsit de temei. În primul rând, el susține că un preambul nu este o parte „operativă” a unui tratat, sugestia fiind că acesta „nu are putere juridică” [124]. Această apreciere este eronată din perspectiva dreptului internațional. Un preambul nu conține ca atare drepturi care pot fi stabilite de o instanţă judiciară, însă acest fapt nu îl face redundant din punct de vedere legal. Așa cum indică avizul juridic citat mai sus, un preambul prezintă consideraţiile și principiile generale care justifică tratatul.
În plus, articolul 31 alineatul (1) din CVDT prevede că „un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credință (…) în lumina obiectului și scopului său.” Locul unde pot fi depistate cel mai clar obiectul și scopul unui tratat este preambulul acestuia. În continuare, în alineatul (2) al articolului 31 din CVDT se precizează expres că, în vederea interpretării unui tratat, textul include preambulul. Prin urmare, preambulul are cu certitudine o putere legală, altminteri nu ar exista preocuparea atât de puternică de a fi inclusă expresia „atât înainte cât și după naștere” în preambulul Convenției ONU.
Alston mai susține că sensul obișnuit al termenilor „copil” și „ființă umană” îl exclude pe cel de copil nenăscut. [125] El argumentează că, dacă se acceptă faptul că preambulul poate fi folosit pentru interpretarea prevederilor tratatului, acest lucru nu echivalează cu a accepta „că se poate invoca o prevedere din preambul, care nu este reflectată în partea cu putere juridică a textului, pentru a extinde considerabil semnificația firească și obișnuită a termenilor reali folosiți în Articolele 1 și 6” [126]. Pare o poziție ciudată a cuiva care recunoaște că fătul poate fi definit ca fiind „copil nenăscut”, potrivit „accepţiunii obișnuite” în care este utilizat acest cuvânt [127]. Astfel, conform „accepţiunii obişnuite”, fătul este un tip de copil și, prin urmare, un tip de ființă umană. Nu se poate spune că un preambul care definește termenul de „copil” ca incluzând sensul de copil nenăscut „extinde considerabil semnificația firească și obișnuită” a termenului în cauză.
Este important să remarcăm aici că „semnificația firească și obișnuită” a unui termen nu trebuie confundată cu sensul paradigmatic al acelui termen. Pentru majoritatea occidentalilor, modelul paradigmatic al unei „ființe umane” este reprezentat de un adult sănătos, autonom, dar aceasta nu înseamnă că sensul firesc și obișnuit al termenului de „ființă umană” nu îi include pe cei bolnavi, pe cei cu debilitate mintală, persoanele în vârstă, pe femeile cu sarcină avansată sau nou-născuţii. Este firesc și obișnuit pentru o femeie însărcinată să folosească termenul „bebelușul meu” atunci când vorbeşte despre ființa din pântecele ei sau ca un articol din mass-media despre inovaţiile în chirurgia in utero [fetală, n.tr.] să se refere la modul în care „copiii nenăscuți” pot beneficia de aceasta. Probabil că Alston, prin referirea pe care o face la termenul „copil nenăscut”, are în vedere „semnificația firească și obișnuită” a termenului de „ființă umană” înţeles dintr-o perspectivă strict științifică, dar, chiar şi în acest caz, poziția lui ar fi şi mai discutabilă [128]. Nu este surprinzător să constatăm confuzia lui Alston cu privire la această ultimă chestiune, având în vedere nivelul cunoştinţelor sale în domeniul științei embriologiei: în același articol, el afirmă că concepția este „definită în general” ca având loc la 14 zile după fertilizare și în momentul implantării [129].
Probabil că Alston și-a dat seama că acest argument este îndoielnic. El afirmă în cele din urmă: „În dreptul internațional, cel puţin, nu există un precedent constând în interpretarea fie a acelui termen [copil], fie a altora precum «ființa umană» sau «persoana umană» ca incluzând fătul” [130]. Aici Alston ignoră articolul 6 alineatul (5) din PIDCP, articolul 12 alineatul (2) din ICESCR, articolul 4 din Convenția Americană cu privire la Drepturile Omului, articolul 6 alineatul (4) din Protocolul II de la Geneva [131] din 1977 și articolul 2 litera (d) din Convenția ONU privind Prevenirea și Pedepsirea Crimei Genocidului, din 1948 [132]. Într-o oarecare măsură, ignorarea acestor prevederi este de înțeles deoarece manualele de drept internațional tind să nu le pună în evidenţă. Ceea ce este uimitor este faptul că Alston a putut trece cu vederea al treilea aliniat din preambul, precum și articolul 4 din UNDRC şi articolul 24 alineatul (2) litera (d) din UNCRC [133] (aceasta e tot ce a putut spune cu privire la copilul înainte de naștere, „care nu este menţionat în partea operativă a textului”).
Prin urmare, chiar dacă lăsăm deoparte cel de-al nouălea paragraf din preambulul UNCRC, dreptul internațional cu privire la drepturile copiilor recunosc calitatea de fiinţa umană a copilului nenăscut. Mai mult decât atât, chiar dacă ar fi să ignorăm preambulul Convenției Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, poate fi adus argumentul pe deplin valabil că „sensul firesc și obișnuit” al Articolelor 1 și 6 include în el şi fiinţa umană nenăscută. Articolul 1 se referă la „orice ființă umană sub vârsta de 18 ani” – copilul nenăscut îndeplineşte ambele criterii. Articolul 6 se referă la „fiecare copil” care are „dreptul inerent la viață” [134]. Termenul „inerent”, ca termen din sfera dreptului natural, înseamnă ceva ce ţine de natura esențială a unui lucru, care în acest context nu poate însemna decât natura umană a copilului.
Al patrulea argument al lui Alston se axează asupra statutului declarației interpretative ca parte a lucrărilor pregătitoare. Aici analiza sa este influenţată de argumentele sale menţionate anterior. Începe prin a nota că articolul 32 din CVDT prevede recurgerea la lucrările pregătitoare ca la mijloace suplimentare de interpretare atunci când prevederile interpretative standard menţionate în articolul 31 „lasă sensul ambiguu sau obscur” [135]. Alston continuă apoi să ignore efectiv existența celui de-al nouălea paragraf din preambul, îşi reia argumentul potrivit căruia „sensul firesc și obișnuit” al termenilor în discuţie în mod evident nu îl include pe copilul nenăscut și conchide că declarația interpretativă nu constituie altceva decât o anexă, menită să nu stârnească controverse, la o chestiune relativ clară. Dar, așa cum a remarcat consilierul juridic al ONU, chestiunea nu este deloc atât de simplă.
Preambulul unui tratat, după cum recunoaște Alston [136], expune principiile generale relevante din tratat. Astfel, al nouălea paragraf din preambul menţionează principiul că enunţurile care urmează se referă la toți copiii, născuți și nenăscuți. Niciun articol din Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului nu contrazice câtuşi de puţin acest principiu. În fond, articolul 24 alineatul (2) litera (d) îl implică, în timp ce Articolele 1 și 6 pot fi interpretate ca fiind în perfectă consonanţă cu el [137].
Prin urmare, cum este posibilă rezolvarea paradoxului reprezentat de faptul că un punct din preambul pare anulat de o declarație interpretativă din lucrările pregătitoare? Această problemă depăşeşte disputa cu privire la avort, din moment ce protecția oferită de UNCRC se aplică în general şi în cazul nenăscuților. Declarația interpretativă încearcă să anuleze întregul sens al unei părţi din preambul și, prin urmare, este înlăturată posibilitatea unei interpretări holistice. Un astfel de conflict poate fi rezolvat numai prin a acorda prioritate uneia sau alteia dintre prevederi. Alston evită această concluzie, considerând că declarația interpretativă este, fără îndoială, în acord cu Convenția în sine, ceea ce ridică întrebarea „de ce a fost introdusă în prim plan?”
În avizul său, consilierul juridic al ONU subliniază că lucrările pregătitoare constituie „mijloace suplimentare de interpretare”, în conformitate cu articolul 32 al Convenţiei de la Viena cu privire la Dreptul Tratatelor (CVDT). În Articolul 31 alineatul 2 din CVDT, se precizează că preambulul face parte din textul care urmează să fie interpretat. Potrivit articolului 31 alineatul (1) din CVDT, textul trebuie interpretat „în lumina obiectului și scopului său” – aceasta fiind şi menirea unui preambul, de a indica obiectul și scopul unui tratat.
Preambulul este mai important decât lucrările pregătitoare ca instrument hermeneutic, conform CVDT: Articolul 32 menţionează că se poate recurge la mijloacele suplimentare de interpretare „pentru a se confirma sensul rezultând din aplicarea articolului 31 sau pentru a se determina sensul atunci când interpretarea dată conform articolului 31 lasă sensul ambiguu sau obscur; sau conduce la un rezultat vădit absurd sau neraţional”. În prevederea din preambul despre care vorbim se precizează: „dată fiind lipsa maturităţii fizice și mintale, un copil are nevoie de protecție și îngrijire speciale, inclusiv de protecție juridică adecvată, atât înainte, cât și după naștere.” Această prevedere devine în esenţă și evident problematică numai dacă pornim de la ipoteza că avortul este un tip de drept al omului – pretenţie care nu are, nici chiar astăzi, niciun temei în dreptul internațional privitor la drepturile omului (se poate apela în favoarea ei doar la o dispoziţie legală regională: articolul 14 alineatul (2) litera (c) din Protocolul la Carta Africană a Drepturilor Omului și ale Popoarelor, protocol privind drepturile femeilor din Africa, din 2003) [138].
Cu toate acestea, al nouălea paragraf din preambul nu este pe deplin lămuritor și ridică semne de întrebare cu privire la domeniul de aplicare și aplicarea precisă a acestuia, nu numai în legătură cu chestiunea avortului, ci și în privinţa altor aspecte care afectează interesele copiilor. Totuşi, declarația interpretativă nu are scopul de a clarifica domeniul de aplicare și aplicarea acestuia, ci de a le anula. Aici, avizul consilierului juridic al ONU este, din nou, edificator. În aviz se constată că nu există nicio măsură adoptată în drept sau practică care să interzică includerea unei declarații interpretative în lucrările pregătitoare şi nu este interzisă nici includerea unei declarații interpretative „negative”. Dar se precizează, de asemenea, că este „neobişnuit” ca o astfel de declarație interpretativă să fie făcută cu intenţia de a priva un paragraf din preambul de scopul său obișnuit, care este acela de a oferi o parte din premisele pentru interpretarea tratatului. Aceasta înseamnă că o astfel de declarația interpretativă nu este de fapt o declarație interpretativă, ci are mai curând caracterul unei clauze de anulare.
Avizul subliniază că o astfel de declarație interpretativă dă naștere unor concluzii ambigue la care pot ajunge ulterior statele când vor interpreta tratatul. În aviz se sugerează apoi faptul că includerea declarației în lucrările pregătitoare „poate să nu ducă în mod optim la atingerea scopului propus”, deoarece la lucrările pregătitoare se poate recurge numai dacă prevederile relevante din tratatul respectiv sunt neclare. Se pare că din acest motiv autorul avizului consideră că este preferabilă includerea declarației interpretative în actul final sau într-un alt instrument însoțitor, adică includerea acesteia mai degrabă în mijloacele de interpretare generale sau principale decât în mijloacele suplimentare.
Este un fapt logic, fiindcă e dificil de înţeles ce sens are un mijloc de interpretare suplimentar care face ca o dispoziție din tratatul efectiv să devină neclară prin faptul că încearcă practic anularea acesteia, mai ales având în vedere că statutul juridic al unei declarații interpretative este, în grad considerabil, mai ambiguu decât cel al preambului. Astfel, consilierul juridic al ONU recomandă ca declarația să fie pusă pe aceeaşi bază juridică pe care se află cel de-al nouălea paragraf din preambul, altfel „poate să nu ducă în mod optim la atingerea scopului propus”. De această sugestie nu s-a ţinut seama și, prin urmare, rămâne ilegal faptul de a acorda prioritate în interpretare unui element din lucrările pregătitoare care are un statut juridic incert față de statutul pe care îl are textul explicit, cu sens clar, obişnuit, al prevederii din Convenție.
Argumentul final al lui Alston prin care contestă utilitatea paragrafului al nouălea din preambulul UNCRC face aluzie la intenția generală a delegaților care participă la redactarea Convenției [139]. Argumentul său este că intenția autorilor a fost aceea de a ajunge la un compromis cu privire la statutul copilului nenăscut și nu de a stabili vreo legătură între statutul copilului nenăscut şi Articolele 1 și 6. Este corect argumentul lui Alston potrivit căruia multe dintre declaraţiile și voturile exprimate pe parcursul redactării au fost determinate de preocuparea de a se menţine neutralitatea și de se ajunge la un compromis în această privință. Nimeni nu poate nega acest fapt, dar nici faptul că, pe parcursul redactării, în documentul UNCRC s-a afirmat iniţial că drepturile enumerate în acesta sunt valabile doar de la „naștere”, apoi s-a renunțat în curând la această formulare, după care redactorii au analizat propuneri de a fi inclusă în mod explicit referirea la copiii nenăscuți în Convenție, sfârşind prin a adopta un preambul care include expresia-cheie „înainte și după naștere” (adoptată în parte pentru a satisface solicitările delegaților care pledau insistent pentru propunerea privind viaţa de la concepție).
Relativ la chestiunea statutului juridic al declarației interpretative față de cel al preambulului, intenționalitatea – așa cum se clarifică în lucrările pregătitoare – nu poate anula pur şi simplu sensul precis, obișnuit al celui de-al nouălea paragraf din preambul. Cu atât mai mult cu cât se ridică un mare semn de întrebare cu privire la existenţa unei intenții relativ unitare, generale, care să influenţeze procesul de redactare în ansamblul său în legătură cu această chestiune distinctă. A spune că intenționalitatea exprimată în timpul redactării poate, potrivit lucrărilor pregătitoare, ajuta la lămurirea unei chestiuni parțial neclarificate de prevederile textuale – conform cu abordarea de mai sus cu privire la UDHR și ICCPR – nu e totuna cu a spune că o astfel de utilizare a lucrărilor pregătitoare poate anula complet prevederi textuale explicite.
În final, Alston merge atât de departe încât susține că expresia „protecție juridică adecvată, atât înainte, cât și după naștere” nu conține nici măcar ipoteza implicită că copilul nenăscut are dreptul la viață. [140] El adoptă un relativism juridic absolut atunci când afirmă că rămâne pe deplin la latitudinea statelor să decidă ce este „potrivit” (deși în pledoaria sa stabileşte că această viziune a fiecărui stat este axată numai asupra elementului „înainte de naștere” al paragrafului) [141].
Totuşi, dincolo de argumentele de mai sus împotriva poziţiei lui Alston, al cărui articol reprezintă încă cea mai influentă analiză pe această temă, rămâne nejustificat faptul de a pretinde că UNCRC protejează dreptul la viață al copilului nenăscut într-o asemenea măsură încât toate formele de avort devin nepermise în temeiul acesteia [142]. O analiză aprofundată a lucrărilor pregătitoare exclude o astfel de concluzie, deoarece atenţia față de legile interne cu privire la avort a fost motivul pentru care s-a evitat o afirmare și mai explicită a drepturilor copiilor nenăscuți [143]. Prin urmare, este parțial corect să descriem textul final al UNCRC drept rezultatul unui cvasicompromis.
Cu toate acestea, rezultatul este departe de a fi un compromis care să reflecte o poziţie complet neutră, statutul copilului nenăscut ca beneficiar al drepturilor omului a fost recunoscut în mod explicit, chiar dacă implicaţiile acestui statut în raport cu avortul în special nu au fost lămurite clar pentru a se ajunge la gradul de specificitate și precizie asociate legii statutului. Dreptul la viață al copilului nenăscut cuprins în Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului se aplică în cazul legii avortului, dar, după cum indică lucrările pregătitoare, numai într-un sens care nu a fost clar definit – un sens limitat de preocuparea pentru respectarea principiului suveranității.
În afara de controversa cu privire la avort, nu există niciun motiv întemeiat să se creadă că UNCRC nu protejează drepturile importante ale copilului in utero. Singurele obiecții aduse la recunoaşterea drepturilor copilului nenăscut îşi au sursa în preocuparea de a apăra suveranitatea relativ la legile cu privire la avort. [144] În plus, nici textul documentului, nici lucrările pregătitoare nu indică în vreun loc că UNCRC prevede vreun drept la avort.
V. ORGANISME DE MONITORIZARE A TRATATELOR
Deoarece materialele relevante nu permit întotdeauna o interpretare precisă, unele dintre concluziile la care s-a ajuns până acum sunt relativ nesigure. Ceea ce se poate spune cu precizie este că documentele cu privire la drepturile omului examinate în acest articol nu prevăd o asemenea normă juridică precum „dreptul la avort”, şi nici nu propun un corolar al acestuia – şi anume, caracterul subuman al ființelor umane nenăscute. Totuși, Comitetul pentru Drepturile Omului (CDO), înființat în temeiul articolului 28 din PIDCP, declară că, pentru a rămâne în conformitate cu PIDCP, este necesară dezincriminarea avortului în cazurile de „viol, incest, riscuri serioase la adresa sănătăţii mamei [și] anomalie fatală a fătului” [145].
De asemenea, CDO își exprimă îngrijorarea cu privire la „efectul discriminatoriu” al unei legi cu privire la avort care criminalizează majoritatea avorturilor în cadrul unei jurisdicții, împiedicând astfel femeile cu posibilităţi financiare scăzute să meargă pentru a face avort peste hotare [146]. CDO condamnă în mod repetat statele care au legi restrictive cu privire la avort și face acest lucru în primul rând prin invocarea Articolului 3 din PIDCP („Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal al bărbaţilor şi al femeilor de a se bucura de toate drepturile civile şi politice enunţate în prezentul Pact”), Articolul 6 („Dreptul la viaţă este inerent fiecărei persoane umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar”) și Articolul 7 („Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unor experimente medicale sau ştiinţifice”) [146].
Modul cum justifică CDO aceste interpretări ale diferitelor Articole ale PIDCP este neclar: multiplele „observații finale” referitoare la avort afirmă de-a dreptul că Articolele menţionate implică recunoaşterea unui drept la avort. Nu se face nicio referire, bazată pe analiză juridică, la prevederi sau lucrări pregătitoare textuale specifice ale PIDCP, cu atât mai puțin un apel elaborat la o teorie generală a interpretării juridice, precum o hermeneutică teleologică sau evolutivă vagă, capabilă să eludeze legea strictă, distinctă, în discuție. De asemenea, interpretarea prevederilor relevante nu prezintă nici măcar o asemănare superficială cu metodologia CVDT. Această metodologie arată că nu există niciun aspect în PIDCP care să justifice interpretarea avortului ca drept al omului sau care să ducă la desprinderea inevitabilă a unei astfel de ipoteze: caracterul subuman al ființei nenăscute.
Este important să se ia în considerare această dublă dimensiune a unui drept la avort pentru efectuarea unei hermeneutici juridice. Dacă un instrument juridic nu menţionează prima facie un astfel de drept şi, de asemenea, nu clarifică statutul ființei umane nenăscute, atunci nu se poate pretinde că o interpretare care ataşează un drept la avort la – să spunem – un drept la sănătate specificat prezintă neutralitate în ceea ce priveşte statutul copilului nenăscut. O astfel de interpretare va nega faptul că nenăscutul beneficiază de drepturile omului într-un anumit context. Astfel, un instrument precum PIDCP, care recunoaște că fiinţa umană nenăscută beneficiază de drepturilor omului (Articolul 6, alineatul 5) și care nu menţionează în textul acestuia existenţa unui drept la avort (cum se lămureşte în lucrările pregătitoare) și este, astfel, în favoarea statutului nenăscutului de beneficiar al drepturilor omului, nu poate fi interpretat ca prevăzând un drept la avort decât dacă anulăm cele precizate atât în text, cât și în lucrările pregătitoare.
Nu este clar dacă CDO consideră observațiile sale cu privire la avort ca fiind incontestabile, indiscutabile și că acestea nu mai au nevoie de niciun argument în plus sau dacă socoteşte că are puterea de a extinde legea drepturilor omului dincolo de (sau probabil împotriva) a ceea ce este prevăzut în PIDCP. În ceea ce privește prima posibilitate, nu ar fi surprinzător ca CDO să manifeste atâta cecitate cu privire la deficiențele propriei interpretări, de vreme ce majoritatea cercetătorilor din domeniu consideră, de asemenea, că modul în care procedează în această chestiune CDO şi alte organisme de monitorizare a tratatelor este total neproblematic sub aspect hermeneutic și din perspectiva drepturilor omului [147]. Cât despre ultima posibilitate, „observațiile” și „comentariile generale” ale CDO nu fac parte din legile internaționale cu caracter obligatoriu privind drepturile omului [148].
Fireşte, CDO nu are puterea legală de a extinde, a șterge sau a face adăugări la prevederile PIDCP. Acest lucru este evident chiar din textul PIDCP: articolul 40 alineatul (1) prevede că statele părți la Pact trebuie „să prezinte rapoarte [către CDO] asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi care transpun în viaţă drepturile recunoscute în prezentul document [adică în însuși PIDCP]”. Articolul 40 alineatul (4) specifică faptul ca CDO trebuie să înainteze statelor părți rapoarte și observații generale. Având în vedere că în aceste limite îşi poate CDO exercita competenţele, în temeiul PIDCP, Comitetul acționează ultra vires atunci când încearcă să modifice, să facă adăugiri la sau să diminueze drepturile recunoscute în PIDCP sau să modifice în alt mod acest instrument. [149]
Modul discutabil cum abordează CDO drepturile copilului nenăscut se regăseşte în majoritatea celorlalte organisme de monitorizare a tratatelor ONU. Comitetul pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor (Comitetul CEDAW) [150], înființat în temeiul articolului 17 al Convenției din 1979 privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor (CEDAW), afirmă probabil cel mai insistent existenţa unui drept la avort. Comitetul CEDAW invocă frecvent articolul 12 alineatul (1) din CEDAW pentru a susţine dreptul la avortul („Statele părți vor lua toate măsurile necesare pentru a elimina discriminarea împotriva femeilor în sfera asistenței medicale, pentru a asigura, în baza egalității dintre bărbați și femei, accesul la serviciile de îngrijire medicală, inclusiv la cele în legătură cu planificarea familială”) [151].
Totuși, ca și PIDCP, CEDAW nu conţine nicio prevedere care să menţioneze avortul ca drept al omului, nici în articolul 12 alineatul (1), nici în altă parte. Acest lucru poate fi constatat la o lectură onestă a prevederilor textuale ale Convenţiei și este confirmat în lucrările pregătitoare legate de document (care indică faptul că avortul nu este înțeles ca fiind o componentă, privitoare la drepturile omului, a „planificării familiale” sau a oricărei alte prevederi a CEDAW). [152] Nici Comitetul CEDAW, nici comentatorii [153] care susțin poziția acestuia cu privire la avort, nu fac niciun efort concertat de a adopta o metodologie interpretativă menţionată în CVDT pentru a stabili dacă se prevede un drept la avort în CEDAW.
VI. CONCLUZII
CNUDC [Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului] este similară cu PIDCP și PIDESC [Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale] în privinţa recunoașterii indiscutabile a statutului copilului nenăscut ca beneficiar al drepturilor omului. CNUDC și preambulul acesteia sunt mai explicite în acest sens decât celelalte tratate. Totuşi, PIDCP și PIDESC protejează în mod cert copiii nenăscuți în unele articole din acestea, cum sunt articolul 6 alineatul (5) și, respectiv, articolul 12 alineatul (2). O analiza amănunţită a PIDCP și a CNUDC arată că fiecare dintre aceste tratate recunoaște dreptul general la viață al copiilor nenăscuți, însă nu într-o măsură clar definită, în contextul legilor cu privire la avort.
În afara contextului reprezentat de avort, ambele Convenții oferă o protecție mai clară și mai precisă a drepturilor copilului nenăscut. Nu este posibil să precizăm cu certitudine dacă DUDO [Declaraţia Universală a Drepturilor Omului] recunoaște dreptul la viață al copiilor nenăscuți în contextul avortului sau dacă reflectă o poziţie neutră în această privință. Avem motive întemeiate să considerăm că, chiar dacă „interpretarea bazată pe principiul suveranității” a acestui document este mai plauzibilă, aceasta ar trebui să se limiteze la legea cu privire la avort și să nu se extindă pentru a viza alte legi care încalcă interesele fătului. Niciunul dintre documentele juridice referitoare la drepturile omului, documente analizate în acest articol, nu neagă în mod neechivoc statutul ființelor umane nenăscute ca beneficiare ale drepturilor omului şi nici nu prevede existenţa unui drept la avort. În plus, niciunul dintre acestea nu permite clar ca interpretarea cu privire la această chestiune să rămână la latitudinea absolută statelor care vor să ofere acces nerestricționat la avort.
Cei mai mulți comentatori care examinează aceste instrumente au o abordare făţiş dihotomică și fie propun ca copilului nenăscut să îi fie recunoscut un drept incontestabil și absolut la viață în toate circumstanțele, conform legislaţiei internaționale cu privire la drepturile omului, fie ca statele să fie libere să ignore cu totul drepturile copiilor nenăscuți. Însă, la o analiză mai atentă, pozițiile reflectate de instrumentele relevante cu privire la drepturile omului sunt mai nuanțate și mai echivoce decât aceste abordări dihotomice. În primul rând, este cu siguranţă corect să considerăm că, în afara chestiunii cu privire la avort, legislaţia internațională cu privire la drepturile omului oferă în mod real protecție copiilor nenăscuți [154]. Aceasta implică o prezumţie generală în favoarea recunoașterii dreptului la viață a nenăscutului în afara problemei avortului. Și, deși este inexact să se afirme că legislaţia internațională privind drepturile omului protejează în mod precis ființele umane nenăscute împotriva tuturor formelor de avort, este corect să afirmăm că avortul nu reprezintă un drept al omului, precum şi că, din perspectiva legislaţiei drepturilor omului, cel puțin unele forme de avort ridică reale semne de întrebare.
A spune că există o „prezumție în favoarea” unui anumit drept sau „reale semne de întrebare” cu privire la anumite practici nu este, cu siguranță, o afirmație asociată în mod obișnuit cu legea pozitivă care are caracter obligatoriu, precis. În acest sens, este de înțeles de ce comentatorii au o abordare de tip „sau/sau” a hermeneuticii privitoare la drepturile omului. Dar, din punct de vedere juridic, o astfel de dezbatere nu este fără sens. Dezbaterile la nivel academic și legislativ, elaborarea politicilor și, uneori, chiar deciziile judecătorești – toate recurg la acest tip de premise. Nu este un lucru surprinzător, având în vedere că atât de multe puncte din legislaţia internațională cu privire la drepturile omului sunt enunţate într-o manieră destul de generală și declarativă. Întrucât nu sunt deloc semne că se vor reduce apelurile la legislaţia internațională cu privire la drepturile omului în chestiuni legate de drepturile nenăscuților și ţinând seama de faptul că statutul copiilor nenăscuți ca beneficiari ai drepturilor omului rămâne un subiect care stârneşte atâtea dezbateri și o chestiune care, în dreptul internațional cu privire la drepturile omului, nu a fost definitiv lămurită în toate contextele, este important ca dezbaterile științifice să fie cât mai temeinic documentate prin consultarea riguroasă a tuturor prevederilor relevante cu privire la drepturile omului și a lucrărilor pregătitoare legate de acestea.
–
[112]. The proposal to adopt the phrase “before as well as after birth” was adopted by a margin of 58-1 with 10 abstentions. This vote was taken after an initial proposal to insert the phrase “from the moment of conception” was defeated by a margin of 40-20 with 9 abstentions. This particular defeat was at least partly based on the objection that it is impossible to determine the exact moment of conception. See JUDE IBEGBU, RIGHTS OF THE UNBORN CHILD IN INTERNATIONAL LAW 133 (Vol. I, 2000).
[113]. UNCRC, supra note 17, art. 4. [114]. OFF. U.N. HIGH COMM. FOR H. RTS., LEGISLATIVE HISTORY OF THE CONVENTION ON THE RIGHTS OF THE CHILD 305 (Vol. I, 2007), http://www.ohchr.org/Documents/Publications/LegislativeHistorycrc1en.pdf [hereinafter LEGISLATIVE HISTORY]. [115]. Philip Alston, The Unborn Child and Abortion Under the Draft Convention on the Rights of the Child, 12 HUM. RTS. Q. 156, 163 (1990). [116]. LEGISLATIVE HISTORY, supra note 114, at 305. [117]. Id. at 167. Another proposal (by the Holy See) to make mention of the unborn child from the moment of conception was put forward in the context of Article 6 and the survival and development of the child. This proposal did not seem to elicit much debate. Id. at 164. [118]. Id. at 165-66. [119]. Id. [120]. Id. at 167. [121]. Considering the emotive nature of the topic in question this particular fact adds to the objectivity of the opinion. [122]. As cited in SHARON DETRICK, UNITED NATIONS CONVENTION ON THE RIGHTS OF THE CHILD: A GUIDE TO THE “TRAVAUX PRÉPARATOIRES” 113 (1992). Alston does not quote the opinion in full. The U.N. Legal Counsel who wrote the opinion was Karl August Fleischhauer. Fleischhauer served as judge of the International Court of Justice from 1994 to 2003. [123]. See, e.g., LEGISLATIVE HISTORY, supra note 114, at xxxvii. Lopatka argues that the Convention deals with rights only applicable to born children, an argument that disintegrates upon reading Article 6(1), among others. The minority of commentators argue that the unborn child is protected by the UNCRC. See, e.g., ALFRED GLENN MOWER, THE CONVENTION ON THE RIGHTS OF THE CHILD: INTERNATIONAL LAW SUPPORT FOR CHILDREN 29 (1997). [124]. Id. at 168-69. [126]. Id. at 169. [127]. Id. at 156. [128]. All leading textbooks on human embryology affirm that the uniting of the male and female gametes (sex cells) during the conception process, which includes the integration of their respective chromosomal structures, results in the creation of an entirely distinct cell, an individual human organism—which is none other and can be none other than an individual human being. The human being at this earliest of stages, variously labeled an embryo or zygote, is neither genetically nor functionally part of his or her mother. In common with human beings at all stages, this organism directs its own growth towards the greater and greater realization of its own intrinsic capacities. He or she (not figurative personification, the zygote from conception really is either a he or a she) is not a potential human being but a human being with an entire life of potential before them. T.W. SADLER, LANGMAN’S MEDICAL EMBRYOLOGY 13, 39 (10th ed. 2010); GARY C. SCHOENWOLF ET AL., LARSEN’S HUMAN EMBRYOLOGY 2, 4, 7, 15 (4th ed. 2009); KEITH L. MOORE & T.V.N. PERSAUD, THE DEVELOPING HUMAN: CLINICALLY ORIENTED EMBRYOLOGY 2 (8th ed. 2007); SCOTT F. GILBERT, DEVELOPMENTAL BIOLOGY 3-4 (2006); BRUCE M. CARLSON, HUMAN EMBRYOLOGY AND DEVELOPMENTAL BIOLOGY 2, 32 (2004); BRUCE M. CARLSON, PATTEN’S FOUNDATIONS OF EMBRYOLOGY 3 (1996). [129]. Alston, supra note 115, at 173. [130]. Id. at 170. [131]. “The death penalty shall not be pronounced on persons who were under the age of eighteen years at the time of the offence and shall not be carried out on pregnant women or mothers of young children.” Geneva Protocol Relating to the Protection of Victims of Noninternational Armed Conflicts art. 6(4), June 8, 1977, 1125 U.N.T.S. 609. [132]. “In the present Convention, genocide means any of the following acts committed with intent to destroy, in whole or in part, a national, ethnical, racial or religious group, as such: . . . . Imposing measures intended to prevent births within the group.” Convention on the Prevention and Punishment of the Crime of Genocide art. 2(d)., Dec. 9, 1948, 78 U.N.T.S. 277. [134]. “States Parties recognize the right of the child to the enjoyment of the highest attainable standard of health . . . States Parties shall pursue full implementation of this right and, in particular, shall take appropriate measures: . . . . To ensure appropriate pre-natal and post-natal health care for mothers.” Implicit within this provision is the view that motherhood begins while the child is in utero. See UNCRC, supra note 17, arts. 1,6, 24(2)(d). [135]. Id. art. 6. [136]. Alston, supra note 115, at 170. [137]. Id. at 171. [138]. UNCRC, supra note 17, arts. 1, 6(1), 24(2)(d). [139]. “States Parties shall take all appropriate measures to: . . . protect the reproductive rights of women by authorising medical abortion in cases of sexual ***ault, rape, incest, and where the continued pregnancy endangers the mental and physical health of the mother or the life of the mother or the foetus.” Only just over half of the fifty-three African Union member states have ratified this protocol. Afr. Comm’n Hum. & Peoples Rts., Protocol to the African Charter on Human and Peoples’ Rights on the Rights of Women in Africa, art. 14(2)(c) (July 11, 2003), http://www.achpr.org/files/instruments/women-protocol/achpr_instr_proto_women_eng.pdf.139. Alston, supra note 115, at 170-73.
[140]. Id. at 172. [141]. Alston’s hermeneutical approaches are partly explained by his seeming support of abortion as a type of human right. In this context, for example, he acknowledges that on his reading of the UNCRC states are still free to protect the unborn child’s right to life “provided that other human rights guarantees were not thereby violated.” Id. at 172. Ordinarily the protection of one human right would not raise such an immediate prospect of other human rights being violated. The meaning of this statement becomes clearer at the end of his article when he suggests that an unborn child’s right to life could clash with the rights of the mother to “life, physical and mental health, and privacy.” Id. at 178. He ends the article on the same page with the suggestion that “legalized abortion is not necessarily inconsistent with increasing the level of protection accorded to the fetus.” Id. In the final footnote he cites the examples of England, France, and Canada. [142]. See JOSEPH, supra note 5, at 27. [143]. See generally UNCRC, supra note 17. [144]. This is illustrated by the various negative Declarations and Reservations entered to the UNCRC. Argentina entered a Declaration to the UNCRC to the effect that Article 1 applies from conception; China entered a Reservation to the effect that Article 6 does not interfere with “family planning” laws in China; Ecuador entered a Declaration to the effect that the ninth preambular paragraph should be borne in mind when interpreting all the articles of the Convention; France entered a Declaration to the effect that Article 6 does not pose an obstacle to its abortion legislation; Guatemala entered a Declaration to the effect that Article 1 applies from conception; the Holy See entered a Declaration to the effect that the ninth preambular paragraph will act as the lens through which the rest of the UNCRC is viewed in accordance with the VCLT; Luxembourg entered a Reservation to the effect that Article 6 poses no obstacle to abortion legislation; Tunisia entered a Declaration to the same effect; the United Kingdom entered a Declaration to the effect that the UNCRC only applies post-birth. See generally UNCRC, supra note 17. [145]. Hum. Rts. Comm., Concluding Observations on the Fourth Periodic Report of Ireland, at ¶ 9, U.N. Doc. CCPR/C/IRL/CO/4 (Aug. 19, 2014). [146]. Hum. Rts. Comm., Concluding Observations on the Fourth Periodic Report of Ireland, at ¶ 9, U.N. Doc. CCPR/C/IRL/CO/4 (Aug. 19, 2014).[147]. Id. The HRC’s advocacy in favour of a right to abortion began in its 1996 Concluding Observations regarding Peru. Hum. Rts. Comm., Concluding Observations of the Human Rights Committee: Peru, at ¶ 15, U.N. Doc. CCPR/C/79/Add.72 (Nov. 18, 1996). There the HRC called for the decriminalization of abortion in the case of rape and posited that clandestine abortions effected by the general criminalization of abortion are the main cause of maternal mortality in the country.
[148]. ICCPR, supra note 92, arts. 3, 6(1), 7. [149]. See, e.g., Rebecca J. Cook & Bernard M. Dickens, Human Rights Dynamics of Abortion Law Reform, 25 HUM. RTS. Q. 1, 33 (2003). Cook and Dickens also move seamlessly from outlining Article 12 of CEDAW to the CEDAW Committee’s endorsement of a right to abortion under that Article without even hinting at a critique of the Committee’s interpretation of the Article in question. Id. at 35-36. Their piece not only omits to critically engage with the hermeneutical extravagances of the various treaty monitoring bodies, it also offers a truncated and misleading picture of how international human rights conventions treat of the unborn, viz. contending that such conventions are not applicable (i.e., offer no human rights protection) before the completed birth of a human being. Id. at 24-25. [150]. Even among scholars sympathetic to the activities of the HRC this is a generally accepted proposition. See Michael O’Flaherty & John Fisher, Sexual Orientation, Gender Identity and International Human Rights Law: Contextualising the Yogyakarta Principles, 8 HUM. RTS. L. REV. 207, 215 (2008) (“These Concluding Observations have a non-binding and flexible nature”); Manfred Nowak, The Need for a World Court of Human Rights, 7 HUM. RTS. L. REV. 251, 252 (2007) (describing as “non-binding” the decisions and concluding observations and recommendations of the treaty monitoring bodies); NOWAK, CCPR, supra note 90, at 106-7 (“The fact that . . . it cannot be termed a court in the strict sense of the word follows not only from the relatively brief term of office of its members and the lack of internationally binding effect of its decisions but also from its designation as a ‘Committee’”); HENRY J. STEINER ET AL., INTERNATIONAL HUMAN RIGHTS IN CONTEXT: LAW, POLITICS, MORALS 964-65 (3rd ed. 2008) (“The differences between the handling of complaints within the UN system by a body such as the ICCPR Human Rights Committee and the European Court are striking. . . . [T]he Court’s opinions take the traditional forms of the law—the facts of the dispute, argument about the interpretation of the text and related argument about the policies or principles involved, reflection on the institutional role of the Court in relation to national political orders, the ultimate decision applying the Convention in a decision binding the state parties, and possible recourse to a political body if a state does not comply with the Court’s decision. . . . [A] study of the European Court’s decisions best illustrates the promise of an international (regional) legal order brought to bear on national human rights issues”); Zampas & Gher, supra note 20, at 253 (“Committees are not judicial bodies and their Concluding Observations are not legally binding . . .”). Zampas and Gher immediately go on to ***ert that Committees’ “general comments” and “concluding observations” “may” be considered a type of jurisprudence—but, by their own admission, it would have to be a non-legally binding type of “jurisprudence.” The International Law ***ociation, too, indicates that treaty monitoring bodies do not determine the content of human rights law, “It seems to be well accepted that the findings of the treaty bodies do not themselves constitute binding interpretations of the treaties . . . . Governments have tended to stress that, while the views, concluding observations and comments, and general comments and recommendations of the treaty bodies are to be accorded considerable importance as the pronouncement of body [sic] expert in the issues covered by the treaty, they are not in themselves formally binding interpretations of the treaty.” INT’L LAW ***’N, BERLIN CONFERENCE, FINAL REPORT ON THE IMPACT OF FINDINGS OF THE UNITED NATIONS HUMAN RIGHTS TREATY BODIES ¶¶ 15-16 (2004). It is also worth mentioning here the disparity between the ECHR’s continued rejection of a right to abortion and the HRC’s affirmation of same, despite the fact that the ECHR contains no analogue to the ICCPR’s Article 6(5) (and is thus presumptively freer to byp*** the human status of the unborn). The same holds true as regards the power of the HRC under the First Optional Protocol to the ICCPR. The First Optional Protocol establishes the power of the HRC to review individual cases. However, it does not authorize the HRC to give judicial “rulings” or “decisions” that are legally binding under international law. It merely authorizes (via article 1) the HRC to “receive and consider” communications alleging a rights violation, and (via article 5(4)) to give its “views” on the communications. The Protocol nowhere envisages sanctions or enforcement mechanisms to give effect to the views of the HRC. See generally Erik Möse & Torkel Opsahl, The Optional Protocol to the International Covenant on Civil and Political Rights, 21 SANTA CLARA L. REV. 271, 272-73, 327 (1981). [151]. The CEDAW Committee has analogous powers to the HRC: it issues non-binding “suggestions and general recommendations” (Article 21(1)) based on “the provisions of the present Convention” (Article 18 (1)). [152]. See, e.g, Rep. of the Comm. on the Elimination of Discrimination Against Women on Its Twentieth Session, at 3 ¶ 8, U.N. Doc. A/54/38/Rev.1 (1999).[153]. See REHOF, supra note 15, at 144. In 2005 Amnesty International subscribed to this good faith interpretation of CEDAW by describing as a “myth” the claim that CEDAW supports abortion through its invocation of family planning, “CEDAW does not address the matter of abortion . . . [m]any countries in which abortion is illegal . . . have ratified the Convention.” AMNESTY INT’L, A FACT SHEET ON CEDAW: TREATY FOR THE RIGHTS OF WOMEN (Aug. 25, 2005), https://www.amnestyusa.org/sites/default/files/pdfs/cedaw_fact_sheet.pdf. There is no real need to have recourse to supplementary interpretative materials on this point because the ordinary meaning of “family planning” does not involve abortion, as even the contemporary Oxford, Cambridge and Merriam-Webster dictionaries testify (never mind editions in circulation in 1979 when CEDAW was adopted).
[154]. See, e.g., Barbara Stark, The Women’s Convention, Reproductive Rights, and the Reproduction of Gender, 18 DUKE J. GENDER L. & POL’Y 261, 272 (2011). Stark implies that CEDAW contains a right to abortion but then in a footnote to this contention offers, “CEDAW does not explicitly ***ure the right to abortion, reflecting the lack of consensus among states.” Id. at 272, note 64. Later in the same footnote she states, “The CEDAW Committee has criticized states for prohibiting abortion, however.” Id.[155]. Dinah Shelton states that there is “general agreement” on this point, though no other scholarly sources are cited by her. Dinah Shelton, International Law and the Protection of the Fetus, in ABORTION AND THE PROTECTION OF THE HUMAN FETUS: LEGAL PROBLEMS IN A CROSSCULTURAL PERSPECTIVE 14 (Stanislaw J. Frankowski & George F. Cole eds., 1988).
