În anul 2005, la aproape 60 de ani după prima sa difuzare, filmul O viață minunată apărea pe locul 1 în lista Institutului de Film American a celor mai profunde 100 de filme americane. Totuși, când s-a lansat, filmul nu a avut un succes de casă copleșitor. Regizorul Frank Capra împreună cu toată distribuția au fost cam dezamăgiți. Capra sperase că filmul va avea succes, din moment ce îl văzuse ca pe ceva ce-l așteptase toată viața pentru a-l realiza. În autobiografia sa, The Name Above the Title, Capra a speculat că mulți iubitori de film de după război pur și simplu nu au vrut să li se pună în față teme atât de grele ca cele ale filmului.
Pentru o perioadă mare de timp, O viață minunată a fost uitat, și în 1974 dreptul de autor s-a stins. Tot atunci a început să fie difuzat la televizor de Crăciun. În anii ’70 o nouă generație de spectatori s-a îndrăgostit de film și în special de mesajul optimist și de portretul nostalgic al orașului natal tipic american. În câțiva ani, a devenit atât de popular încât era vizionat în mod tradițional de Crăciun de multe familii. Astăzi filmul este clasic și desigur că nu ne vom permite să îl uităm din nou. Viziunea și dorința lui Capra de înnobilare a spiritului uman cu ajutorul unei povești atât de puternice a devenit în sfârșit un vis împlinit.
Predarea către generația tânără a conceptelor de cultură și comunitate
Trăim într-o vreme în care oamenii suferă de izolare și înstrăinare de familiile lor. Profesorii de filosofie postmodernă își continuă discursurile, spunându-le copiilor noștri că nu sunt nimic altceva decât „o grămadă de celule”, dar că pot fi „orice vor să fie”.
Normele sociale și morale care odinioară formau țesătura culturii noastre au dispărut din comunități și filme în ultimii 50 de ani. Pe rețelele de socializare are loc o discuție continuă despre declinul prosperității oamenilor și despre ura și disprețul public care degradează peisajul nostru politic. Totuși, sunt câteva – rare – propuneri despre ce se poate face.
Cum putem reconstrui cultura și comunitatea într-o lume în care părem să fim legați unii de alții în grupuri de interese economice, pragmatice, uitându-ne la ceilalți ca la dușmanii noștri de moarte? Cum și de unde să începem reconstrucția? Un răspuns este să redescoperim acele părți ale vieții care formează întregul unei comunități sănătoase și să le discutăm cu copiii noștri, care nu au avut niciodată parte de ea. Și ce poate fi mai potrivit pentru aflarea sensului ei decât să privim mai îndeaproape la orășelul Bedford Falls, cu ce are el și nu are, în schimb, Pottersville.
Pe parcurs, ne putem înțelepți cu ajutorul spuselor Sfântului John Henry Newman, care pleda în favoarea imaginației când căuta sensul realității: „Inima este în mod obișnuit atinsă nu prin intermediul rațiunii, ci al imaginației, prin cel al impresiilor directe, prin mărturisirea faptelor și a evenimentelor, prin istorie, prin descriere. Oamenii ne influențează, vocile ne înduioșează, privirile ne subjugă, faptele ne inflamează.”
Bedford Falls versus Pottersville
O viață minunată ne oferă o viziune de ansamblu asupra a ce face o comunitate să fie puternică, reală și vie. Chiar și într-o vreme când mulți dintre noi nu am trăit experiența vieții autentice într-o comunitate, Frank Capra ne ajută să o recunoaștem.
Locuitorii din Bedford Falls sunt o parte din ceva mai mare decât ei înșiși. Pentru a supraviețui, o comunitate sau o societate civilă trebuie să cuprindă suficienți oameni care să aibă umilința să recunoască faptul că așa stau lucrurile. Prea adesea societatea noastră e împărțită în oameni de succes, aflați în top, care au totul, și oameni la baza societății, care abia supraviețuiesc. Ar fi timpul ca noi, cei din pătura de mijloc, din ce în ce mai mică, să începem să împărțim din umanitatea noastră colectivă cu cei din vârf și cu cei de la bază.
Comunitățile puternice nu există întâmplător. În viziunea lui Capra despre comunitatea autentică, trebuie făcute sacrificii, trebuie investit timp personal și trebuie depus un efort susținut pentru a se clădi prietenii.
Căsătoria dintre George și Mary Bailey este văzută ca structura de bază care încapsulează un mod de viață în acea comunitate și societate civilă. Când vin vremuri grele, trebuie să putem să ne bazăm pe oameni de încredere, iar ei, la rândul lor, trebuie să se bazeze pe noi. Aceasta înseamnă că trebuie să ne cunoaștem unii pe alții bine, ca să putem să ne încredem unii în alții.
Capra înțelege aceste concepte și le înfățișează în mod genial în secvențele imediat de după căsătoria celor doi.
George și Mary sunt martorii unei crize bancare. George le explică investitorilor că locuințele lor sunt o investiție și în oricare altă casă din comunitate. Această scenă este una dintre cele mai importante din istoria filmului clasic și ea explică ce este acela bunul comun. George îi asigură pe toți că „putem trece cu bine prin asta. Trebuie să fim uniți, însă. Trebuie să avem încredere unii în alții.”
În Pottersville în schimb nu vedem decât mici crâmpeie de viață, însă e clar că oamenii nu sunt fericiți. Ernie este neprietenos, plin de amar și, în plus, divorțat. Nick nu mai este barmanul drăguț, ci un terorist. Violet a fost arestată și întemnițată.
George a atins multe vieți prin alegerile pe care le-a făcut zi de zi. Este important să vedem că fiecare persoană are un dar de făcut celorlalți. Absența sa lasă o gaură în țesătura societății, iar lumea nu ar putea fi la fel fără ea.
Clarence aduce acasă această învățătură: „Ciudat, nu? Viața fiecăruia atinge viețile multora și când nu este prezent lasă un gol teribil, nu-i așa?”
Recunoașterea unui adevăr imuabil vine din experiența pe care o împărtășim: George Bailey și domnul Gower
Literatura și teatrul create în viziunea clasică realistă asupra naturii umane ne permit să luăm condiția umană așa cum e: căzută, și totuși capabilă de salvare, cu elemente de bine și de rău amestecate și în proporții variabile. Filmele făcute în stilul realismului clasic pun în lumină toate laturile sufletului nostru: imaginația, rațiunea, simțul moral și memoria, toate întrepătrunse. Vor exista întotdeauna câțiva radicali cu viziune individualistă, relativistă sau fatalistă cărora nu le va plăcea filmul O viață minunată, însă chiar și lor li se va părea greu să îl ignore.
În povestirea clasică, intriga secundară conlucrează pentru a forma un tot unitar. Am știut acest lucru în urma experienței mele de ani în care am scris ghiduri privind studiul filmului clasic, dar confirmarea adevăratei forțe pe care o deține realismul clasic în film a venit dintr-o altă sursă, de pe YouTube. Un bărbat care a spus că nu poate suporta filmul a postat două scene care contrastează puternic, între domnul Gower și tânărul George Bailey, și domnul Gower ca bețivanul fără speranță și George din secvența-fantezie. Bărbatul a spus că, în ciuda faptului că nu suportă filmul, postează cele două scene pentru că îi dau lacrimile de fiecare dată când le vede.
Cu ajutorul imaginației absorbim aceste imagini și idei și le transpunem la nivelul rațiunii. Ne îmbogățim cu înțelegerea adâncă a felului cum se relaționează oamenii și a responsabilității morale profunde și misterioase pe care o avem unii față de alții. Înarmat cu imaginile atât de puternice ale familiei, prieteniei și comunității, chiar și un filosof postmodern ar fi mișcat și convins de adevărurile exprimate în film, așa ca noi toți.
